Fostul judecător și membru al Consiliului Superior al Magistraturii, Cristi Danileț, a declarat, pe fondul cazului din Timiș, că adolescenții din ziua de astăzi se maturizează mai repede decât în trecut, astfel că vârsta de la care aceștia pot răspunde penal pentru actele de violență extremă – și anume 14 ani – ar trebui să fie redusă, „tocmai pentru ca aceștia să conștientizeze mai repede consecințele faptelor lor”. Acesta a subliniat, la emisiunea Info Edu, că părinții sunt principalii vinovați atunci când vine vorba de infracțiunile comise de copii, motiv pentru care ar trebui să fie amendați pentru comportamentele deviante ale acestora.
- În contextul cazului din Timiș, în urma căruia adolescentul de 13 ani implicat în uciderea unui tânăr avea voie să meargă la școală în continuare, potrivit legii Educației, mii de oameni au cerut, printr-o petiție, modificarea Codului penal, astfel încât copiii cu vârste sub 14 ani care comit fapte grave să fie pedepsiți.
- Cristi Danileț, fost judecător și membru al CSM, a declarat că echitabil ar fi ca vinovații în astfel de cazuri să răspundă penal, dacă psihiatrul decide acest lucru. Într-o analiză a psihologului Mihaela Dinu, de la Organizația Salvați Copiii România, în care enumeră factorii care pot declanșa comportamente de violență, aceasta susține că violența extremă între minori este un eșec colectiv și nu apare „din senin”.
„Cu privire la vârsta de 14 ani, eu consider că minorii astăzi se dezvoltă, se maturizează mai repede decât minorii în urmă cu 50 sau 100 de ani, de când avem noi această vârstă limită a răspunderii penale”, a afirmat fostul judecător.
Cristi Danileț a precizat că, în astfel de cazuri, „prima vină, cea mai mare probabil, îi aparține familiei”. Din acest motiv, școlile trebuie să se afle permanent în dialog cu părinții, care nu beneficiază de suficiente de informații.
„De aceea părinții trebuie să aibă acces la informații și să fie chiar forțați, între ghilimele, să beneficieze de astfel de informații prin legătura cu școala și cu comunitatea. Pentru că, dacă din ecuația asta elev-profesor-părinte, lipsește unul dintre cei trei piloni, se dărâmă toată construcția”.
În plus, el a propus introducerea amenzilor pentru părinții ai căror copii au comportamente deviante la școală. În acest fel, aceștia „o să fie mai atenți asupra conduitei copiilor”. „Deocamdată, copiii și părinții par un fel de complici, ca să zic așa, în încălcarea normelor de conduită elementare”, a mai adăugat el.
Fostul judecător a mai adus în discuție deficiențele statului român, pe care l-a numit „impotent” atunci când vine vorba de delincvenții juvenili.
„Recent am aflat că în România nu avem decât în două sau trei județe maxim centre pentru minorii de delincvenți juvenil sub 14 ani. În rest, ei sunt puși laolaltă cu victimele, ceea ce este total impropriu. Un copil violat în propria sa familie nu poate sta în același stabiliment cu un copil care a violat sau a omorât pe cineva”.
„Statul însă-i consideră și pe minorii delincvenți juvenili un fel de victime ale societății – că n-au putut fi educați cum trebuie nici de părinți, nici de profesori, nici de comunitate per ansamblu și, probabil, de asta a existat până la un moment dat teoria „hai să-i punem împreună, luăm măsuri de protecție și cu privire la agresori”. Cu privire la agresori ar trebui măsuri educative mult mai drastice însă”, a mai atras el atenția.
Redăm pe larg declarațiile fostului judecător și membru al Consiliului Superior al Magistraturii, Cristi Danileț
Cristi Danileț: fost judecător și membru al CSM: Cu privire la vârsta de 14 ani, eu consider că minorii astăzi se dezvoltă, se maturizează mai repede decât minorii în urmă cu 50 sau 100 de ani, de când avem noi această vârstă limită a răspunderii penale.
Vârsta răspunderii penale a scăzut și în alte state. Noi am luat ca model Franța, iar în Franța, de anul trecut, răspunderea este de la 13 ani. Și în al treilea rând, să știți că nu înseamnă asta că vom băga copiii în închisori dacă ei comit infracțiuni. Copilul va beneficia de o sancțiune dată de judecător într-un dosar penal, iar judecătorii din România, din anul 2010, nu mai pot pune copiii în închisori, ci le dau măsuri educative. Ce înseamnă măsuri educative? Sunt șase măsuri pe care un judecător le poate lua și astăzi în legătură cu adolescenții infractori. Vorbim aici de stagiu de formare civică, supraveghere, interdicția de a părăsi domiciliu în timpul weekendului și mergem apoi până la măsura cea mai gravă, care este internarea într-un centru de detenție. Sunt doar două țară, unu la Craiova și unu la Brăila, în Tichilești.
Ele sunt considerate măsuri educative, în sensul că acei minori beneficiază de consiliere, de intervenție terapeutică, de psihologi în vederea realizării de către ei a gravității faptelor pe care le-au săvârșit și, apoi, a se reintegra în societate. Doar că, pentru adolescenții de astăzi, adică cei care au împlinit 14 ani, judecătorul stabilește o durată, întocmai ca la pedeapsa închisorii – de exemplu, stai acolo 3 ani, 5 ani. Eu pentru crimă comisă de adolescenți am dat 10 ani de centru de detenție. Iar pentru minori sub 14 ani, DGASPC-ul nu poate anticipa o durată și atunci, împreună cu psihologii, stabilește, cam când acest minor se poate spune că a conștientizat fapta și cam când se poate el reintegra înapoi în societate. Asta e marea diferență. Dar să nu spunem publicului că minorul nu răspunde sub 14 ani. Ba da, răspunde.
Moderator: Domnule judecător, știm ce se întâmplă cu copiii din aceste centre?
Cristi Danileț, fost judecător și membru al CSM: Ca să vă spun așa, niște numere pe care le am din rapoartele oficiale, între 3500 și 4000 de copii anual sunt cu dosare penale în România. Așadar, adolescenți care comit infracțiuni. Dacă în urmă cu vreo 10 ani cele mai multe infracțiuni comise de adolescenți erau furturile, s-a ajuns la fapte de violență. S-a trecut la tâlhării, la violuri și, în ultimii ani, crime. Crimele comise de adolescenți sunt cam una la 3-4 zile. În al doilea rând, pentru copiii mai mici de 14 ani, Autoritatea Națională de Protecție a Drepturilor Copilul a raportat, într-o strategie recent publicată, cam 1000 de copii pe an, deci 1000 sub 14 ani, comit infracțiuni. Nu știm însă natura acestor infracțiuni. Avem un caz de crimă la la Timișoara. Cu siguranță copiii care nu sunt supravegheați de către stat nu pot să beneficieze de anumite servicii.
Adică eu mă îndoiesc că un criminal de 13 ani, lăsat în libertate în familie, se poate vindeca, ci el trebuie să beneficieze de o consiliere. Dar dat fiind pericolul social pe care el îl reprezintă, inclusiv nevoia populației de a se revolta și de a se răzbuna pe un astfel de copil, cred că este mai bine ca acel copil să fie izolat o perioadă, luat în protecția DGASPC-ului și controlat cu ajutorul educatorilor de acolo și să beneficieze de servicii de consiliere din partea specialiștilor, a clinicienilor. Așadar, trebuie luate măsuri de către stat. Nu pot fi lăsate la îndemâna familiei. Familia deja a dat rateuri. Din moment ce am un copil criminal în familie, înseamnă că ceva s-a întâmplat și prima vină, cea mai mare, probabil îi aparține familiei.
Din păcate, statul în momentul de față pare impotent, pentru că avem o lege încă din anul 2004 cu privire la copii, care nu este aplicată în întregime. Recent am aflat că în România nu avem decât în două sau trei județe maxim centre pentru minorii de delincvenți juvenil sub 14 ani. În rest, ei sunt puși laolaltă cu victimele, ceea ce este total impropriu. Un copil violat în propria sa familie nu poate sta în același stabiliment cu un copil care a violat sau a omorât pe cineva. Statul însă-i consideră și pe minorii delincvenți juvenili un fel de victime ale societății – că n-au putut fi educați cum trebuie nici de părinți, nici de profesori, nici de comunitate per ansamblu și, probabil, de asta a existat până la un moment dat teoria „hai să-i punem împreună, luăm măsuri de protecție și cu privire la agresori”. Cu privire la agresori ar trebui măsuri educative mult mai drastice însă.
Moderator: Domnule judecător, haideți, vă propun să ne uităm și la ce se întâmplă în alte țări. Poate nu întotdeauna sau cu siguranță nu întotdeauna trebuie să inventăm ceva. Am văzut că în unele țări, legat inclusiv de răspunderea penală, s-a mers pe un sistem, s-a schimbat, s-a revenit la altul. În alte țări, din punctul acesta de vedere, s-a instituit un model care funcționează mai bine?
Cristi Danileț, fost judecător și membru al CSM: Am întâlnit un model care ar putea fi urmat și cred că în premieră îl promovez acum în România. Este modelul coreean, în care justiția civilă și penală nu sunt separate așa ca la noi când vorbim de delincvenți juvenili. Adică din momentul în care ai 10 ani acolo și ai comis o faptă care tulbură societatea, încalcă legea, ești adus în fața unui judecător și acesta împreună cu o echipă pluridisciplinară, împreună cu psihologi, cu sociologi, cu asistenți sociali, stabilesc împreună care sunt cele mai bune măsuri care se iau. Dar, atenție, le judecătorul, pentru că este autoritatea supremă în stat. Și judecătorul spune „te duci la casă de tip familial”, „rămâi în asistența familiei”, „te duci în casă rezidențială pe mai mult timp” sau „te duci la o închisoare pentru pentru copii” și, bineînțeles, acesta primește în mod regulat rapoarte din partea specialiștilor, ca apoi să decidă când acel copil poate fi pus în în libertate.
În același timp, părinții intră într-o procedură de tratament sau de consiliere, ca să folosesc termenii specifici, pentru că și ei trebuie să fie, într-un fel, răspunzători pentru faptele copiilor. Cu alte cuvinte, se educă sau să reeducă în același timp și copilul și părintele.
Din păcate, la noi sistemul actual dovedește rateuri. Nici asistenții sociali sau psihologii nu se pot ocupa de delincvenții juvenili. De altfel, nici nu există o specializare în acest domeniu. Cel puțin cei care sunt angajați la stat nu fac față, sunt prea puțini sau sunt dezinteresați, ori au alte sarcini în instituțiile în care lucrează. La noi, justiția civilă este separată de cea penală. Asta înseamnă că dacă un copil, de exemplu, trebuie protejat împotriva abuzurilor, decizia o ia un judecător civil. Dacă el este autor al unor abuzuri sau unor violențe, decizia o ia un judecător penal, ceea ce nu ar trebui să existe.
Separația aceasta formală sau juridică nu ar trebui să existe. Dar în alte state să știți că s-a scăzut în ultimii ani vârsta. Dumneavoastră ați indicat. Eu am întâlnit inclusiv vârsta de 7 ani în state precum Tailanda, Emiratele Arabe Unite sau India, dar hai să spunem că ele au un specific asiatic, în care copiii se pot și căsători mai devreme, la 12-13 ani. Dar în Marea Britanie, în UK, în Elveția, s-a scăzut până la 10 ani, tocmai pentru copilul de azi se maturizează mai repede și el trebuie să conștientizeze mai repede consecințele faptelor sale. Și încă o dată precizez, nu înseamnă că dacă coborâm vârsta răspunderii penale, automat acel copil ajunge într-un loc de detenție, ci împreună cu specialiștii se stabilește, dar, repet, de către judecător, care este cea mai bună reacție a statului. Iar statul nu poate rămâne pasiv.
Până acum am stat pasivi și iată unde s-a ajuns. A crescut numărul de cazuri de bullying în școală. De la bullying s-a trecut la violență sexuală și fizică în școli, la violență pe rețele de socializare, inclusiv șantaj, amenințări cu cu poze intime și s-a ajuns la crime comise de copii. Nu mai putem spune că sunt niște inocenți, că ei sunt extrem de sensibili.
Moderator: Părinții, în toată această ecuație, cum pot fi și conștientizați că au partea lor de responsabilitate? Credeți că trebuie să se meargă cumva și în direcția lor, legal vorbind?
Cristi Danileț, fost judecător și membru al CSM: Dacă profesorii au obligații legale de a contribui la instruire a copiilor, inclusiv cu privire la normele de conduită, părinții nu. Părinții fac doar intuitiv. De aceea părinții trebuie să aibă acces la informații și să fie chiar forțați, între ghilimele, să beneficieze de astfel de informații prin legătura cu școala și cu comunitatea. Pentru că, dacă din ecuația asta elev-profesor-părinte, lipsește unul dintre cei trei piloni, se dărâmă toată construcția. Deci părinții trebuie cointeresați, poate chiar forțați, de ce nu, prin amenzi. Copilul a lipsit de la școală sau este suspendat de la cursuri din cauza unor acte grave de violență. Părinții ar trebui cointeresați financiar. Dacă plătesc, probabil o să fie mai atenți asupra conduitei copiilor. Deocamdată, copiii și părinții par un fel de complici, ca să zic așa, în încălcarea normelor de conduită elementare.