Irina Gruia, psihoterapeut, a vorbit despre violența asupra copiilor și despre efectele pe termen lung. Aceasta a transmis că un copil „nu are mecanismele de apărare, de reziliență, de rezistență, așa cum le are dezvoltate un adult” și „la nivel neuronal, creierul copilului se schimbă”, ca urmare a violenței. Declarațiile au fost făcute pentru TVR Craiova.
Psihoterapeutul a povestit că a lucrat cu 4 clase de elevi de clasa a VIII-a și, din 120 de elevi, 15 au spus că nu au fost bătuți. Irina Guia a spus că „se instalase acasă această formă de violență ca parte din meniul zilei, ceea ce duce, de fapt, la a crește viitori adolescenți foarte tensionați, nefericiți, care nu au iubire de sine, care nu se simt acceptați și iubiți”:
„Îmi amintesc o experiență de la o școală din Craiova, unde am lucrat simultan cu patru clase, era aproape 120 de copii de clasa a VIII-a și i-am pus să se împartă în două grupuri: cei care sunt loviți, mă rog, mai pe românește, iau bătaie și care nu iau bătaie. Și-mi amintesc că erau vreo 15 într-o parte și restul foarte mare în partea cealaltă. Instinctiv, m-am îndreptat către cei mai puțini, cumva cu empatie: «uite, aceștia sunt 15 care iau bătaie». Nu. Era fix invers. Toți ceilalți erau loviți – și nu doar abuz verbal sau psihologic.
Toți erau loviți, în mod special, pentru rolul de școlar, pentru faptul că nu învățau, nu făceau lucrurile suficient de bine. Îmi amintesc că eram undeva prin februarie. (…) Mai mult decât atât, i-am pus să se împartă în două grupe: câți dintre voi considerați că meritați să fiți loviți și câți nu. Și doar vreo 20 considerau că nu merită să fie loviți. Deci, practic, aproape 70-80 erau și loviți, și erau și convinși că merită să fie loviți. Cumva se instalase acasă această formă de violență ca parte din meniul zilei, ceea ce duce, de fapt, la a crește viitori adolescenți foarte tensionați, nefericiți, care nu au iubire de sine, care nu se simt acceptați și iubiți.”
Psihoterapeutul a precizat că violența în familie influențează creșterea și a unui sugar și a explicat că un copil nu are dezvoltate mecanismele de apărare și de rezistență.
„Orice sistem în care se produce un dezechilibru grav este influențat și macro, și micro, în sensul că, uneori, chiar și celui mai mic dintre membrii familiei (chiar dacă este sugar) violența din familie îi influențează creșterea. Uneori, și dacă se întâmplă violență și ești doar martor, lucrul acesta este ca și cum l-ai trăi tu. Și de ce spun asta? Pentru că sistemul nostru neuronal are această capacitate de a fi empatic, de a trăi durerea sau fericirea sau relaxarea celuilalt. Și noi preluăm, prin a fi martori, stările celorlalți. Pentru un copil este mult mai grav. De ce? Pentru că el nu are mecanismele de apărare, de reziliență, de rezistență, așa cum le are dezvoltate un adult. Și atunci, pentru el este mult mai mare impactul și poate să ajungă și la nivel neuronal, adică să se creeze un mecanism neuronal adaptat traumei. Ce înseamnă acest lucru? (…) Pentru ca creierul nostru să facă față acelor explozii de violență, el are nevoie să treacă prin una din cele trei variante de care vorbeam: luptă, fugi, îngheață. Mai nou, există și o a patra variantă: supune-te. Pentru că doar în felul acesta putem face față unui eveniment. Da, ne imaginăm că intră un tigru pe ușă, n-avem decât aceste patru variante. Când tigrul este tata sau tigrul este mama, creierul trăiește una din aceste variante, care este asociată direct cu secreția de adrenalină și cortizol.”
Irina Gruia a explicat ce se întâmplă în corpul unui copil care este supus zilnic violenței: „creierul se adaptează și, practic, își mărește capacitatea lui de producție de cortizol și adrenalină” și „orice interacțiune din jur va fi interpretată prin intermediul potențialului risc”.
„Dacă în fiecare zi pe ușă sau la școală există acest tigru sau această stimulare înfiorătoare, creierul se adaptează și, practic, își mărește capacitatea lui de producție de cortizol și adrenalină, ca și cum robinetul ar rămâne pe vecie deschis, și absolut orice interacțiune din jur va fi interpretată prin intermediul potențialului risc. Atunci, la nivel neuronal, creierul copilului se schimbă.
Există studii care arată că, inclusiv din perioada intrauterină, creierul copilului se poate schimba în funcție de stimulările din exterior – cu atât mai mult dacă acestea sunt negative. Și dacă mama trăiește o stare de stres continuu, copilul se dezvoltă mai puțin, se naște cu o greutate mai mică, plânge foarte mult, în permanență își arată starea de nesiguranță. (…) Dacă mama trăiește stări de anxietate, ele se reflectă în corpul ei și laptele conține informații legate de anxietate. Și încet-încet e ca și cum am hrăni niște bebeluși cu niște biberoane pline de informație precum «lumea e un loc rău, urât, greu, ferește-te sau luptă». Și atunci avem acești copii care devin preșcolari, școlari mici, care nu-și găsesc niciodată locul în bancă, care sunt uneori triști, apatici, depresivi. Da, și numărul de depresii la copii și de tulburări de anxietate a crescut foarte mult în ultimii 10-15 ani. Avem acești copii care sunt mereu bătăușii clasei sau ai școlii și aceste stări de agresivitate sunt dovada depresiei și a anxietății. De fapt, ei fac parte dintr-un sistem care funcționează foarte greu și trebuie să ne întrebăm cum anume putem face ca sistemul să fie funcțional și efectele să se vadă asupra copilului.”
Întrebare: În comunitățile rurale, în special, se menține ideea preconcepută că bătaia este ruptă din rai. Cât de dăunătoare sunt pentru dezvoltarea psihică a unui copil astfel de pedepse fizice?
Irina Gruia: „O să fiți uimită că se întâmplă următorul fenomen în mediul rural și, în general, în mediul urban. Oamenii au mai renunțat la această idee că bătaia este ruptă din rai, pentru că au început să vadă la televizor, mass-media a făcut educație, oamenii au mai prins câte ceva. Sunt cărți de parenting, își mai spun unii altora. A mai apărut un alt fenomen care mi se pare și el la fel de periculos, și anume acela de a lăsa copilul să se manifeste și să se dezvolte liber, astfel încât să nu-i influențăm personalitatea. Și atunci avem acești copii care, pe de o parte, se dezvoltă cum se dezvoltă, pe de altă parte, nu au reguli.
Când părintele nu mai poate face ceea ce a învățat de mii de ani, lovește copilul. Copilul nu mai înțelege: «este acest părinte sigur pentru mine și mă lasă să fac ce vreau?» sau «este acest părinte periculos pentru mine și ori de câte ori am greșit, dintr-o dată, nu știu, din cauza faptul că mi-a căzut o furculiță de pe masă, părintele are o reacție supradimensionată».
Cumva, da, există violență asupra copiilor. Îmi amintesc o experiență de la o școală din Craiova, unde am lucrat simultan cu patru clase, era aproape 120 de copii de clasa a VIII-a și i-am pus să se împartă în două grupuri: cei care sunt loviți, mă rog, mai pe românește, iau bătaie și nu iau bătaie. Și-mi amintesc că erau vreo 15 într-o parte și restul foarte mare în partea cealaltă. Instinctiv, m-am îndreptat către cei mai puțini, cumva cu empatie: «uite, aceștia sunt 15 care iau bătaie». Nu. Era fix invers. Toți ceilalți erau loviți – și nu doar abuz verbal sau psihologic.
Toți erau loviți, în mod special, pentru rolul de școlar, pentru faptul că nu învățau, nu făceau lucrurile suficient de bine. Îmi amintesc că eram undeva prin februarie. (…) Mai mult decât atât, i-am pus să se împartă în două grupe: câți dintre voi considerați că meritați să fiți loviți și câți nu. Și doar vreo 20 considerau că nu merită să fie loviți. Deci, practic, aproape 70-80 erau și loviți, și erau și convinși că merită să fie loviți. Cumva se instalase acasă această formă de violență ca parte din meniul zilei, ceea ce duce, de fapt, la a crește viitori adolescenți foarte tensionați, nefericiți, care nu au iubire de sine, care nu se simt acceptați și iubiți.
Și ne întoarcem iarăși la o altă provocare, anume rata de sinucidere a crescut foarte mult la tineri luni. Luând, practic, tot în acest context, în afară de lovirea fizică, în afară de această libertate exagerată, există un fundal foarte periculos mi se pare mie, și anume petrecutul timpului în rețelele sociale ca formă de a-ți trăi viața. Părinții care sunt copleșiți și îngreunați – în principiu, cam asta presupune să-ți asumi rolul de părinte – sunt bucuroși că acești copii stau pe telefon liniștiți, în colțul lor, însă nu se întreabă ce văd acești copii pe telefoane, ce se întâmplă în creierul lor în momentul în care stau și fac acest lucru, dacă au nevoia de mișcare îndeplinită, dacă au îndeplinită nevoia de conectare, relaționare și iubire. Și atunci avem acest telefon care înlocuiește foarte multe locuri, dar este un conținut artificial și vedem deja efectele pe termen scurt și lung.”