Ministrul Educației și Cercetării, Sorin Costreie, susține că prezența restrânsă a universităților din România în clasamentele internaționale nu este cauzată de o degradare a calității acestora. De fapt, acestea se mențin la același nivel, în timp ce universitățile din China, cu finanțări masive din partea statului, au început să ocupe clasamentele, susține el. Într-un interviu pentru Recorder, ministrul a declarat că este o greșeală ca universitățile de stat să primească finanțări egale, însă nu poate interveni din cauza legăturilor politice pe care acestea le au.
- Amintim că Sorin Costreie provine din Universitatea din București, instituție care, alături de alte universități generaliste membre ale consorțiului Universitaria, cere de multă vreme schimbarea modelului de finanțare în universități, pe baza unui „cost real per student” sau în funcție de clasificarea universităților – vezi detalii aici sau aici.
- România lipsește pentru al patrulea an consecutiv din Shanghai Ranking, în timp ce clasamentul include 22 de universități din țări Europa centrală și de est. În clasamentul Shanghai după domenii de studiu 2026, universitățile românești apar de doar 18 ori, cu trei apariții mai mult decât în 2025, dar mai puțin mai puțin decât raportau acum doi ani. În top 1.000 al ediției Times Higher Education World University Rankings 2027 apar doar ASE București, Universitatea din București și UMF Carol Davila, pe locurile 801-1000. Alte 17 universități apar în a doua parte a clasamentului, iar 13 în ultimul sfert.
„Universitățile noastre, așa cum sunt ele, cu bune și rele, în raport cu ele însele, sunt cam la fel. Adică noi nu avem o scădere a calității cel puțin la marile universități în raport cu ele”, a subliniat ministrul.
El a explicat că unul dintre motivele pentru care România nu are o prezență mai puternică în clasamentele mondiale ale universităților este că „finanțarea lor este destul de comunistă. Cam toate primesc la fel”.
Topurile au ajuns să fie dominate cu precădere de universități din China, „în care se investește masiv” și care au „finanțare diferențiată masivă”.
„Calitatea în sine a universităților românești nu s-a degradat, a rămas constantă, doar că nu suntem competitivi. China, o țară comunistă, are finanțare diferențiată masivă. România are cam la fel la toate”.
Întrebat de ce nu schimbă modalitatea de finanțare a instituțiilor de învățământ superior din țară, Sorin Costreie a declarat că „rezistența în sistem este foarte mare”: „Unele universități sunt legate prin niște fire politice. Vorbim despre baroni locali, despre tot felul de politicieni care sunt angajați acolo și normal că omul acela – nu vorbim de desființare – n-o să vrea nici măcar ca universitatea lui să fie plătită un pic mai prost decât universitățile mari, performante, care ar avea șanse”.
Redăm pe larg declarațiile lui Sorin Costreie pe acest subiect
Moderator: De ce nu avem nicio universitate în topurile internaționale?
Sorin Costreie: Bună întrebare, vă spun care este înțelegerea mea. În primul rând, finanțarea lor este destul de comunistă. Cam la fel primesc toate.
Universitățile noastre, așa cum sunt ele, cu bune și rele, în raport cu ele însele, sunt cam la fel. Adică noi nu avem o scădere a calității cel puțin la marile universități în raport cu ele. Problema este că în alte spații, cu precădere în Asia, sunt din ce în ce mai populate, ca să nu zic, la un moment dat, dominate de universitățile din Asia, în care se investește masiv.
Vorbim de cel mai mare ranking, topul Shaghai. Știți cum a apărut? Acum aproximativ 25 de ani, a venit președintele de atunci al Chinei și a întrebat universitățile din China „voi pe unde sunteți în raport cu alte universități ale lumii? Să îmi spuneți inginerește”. Atunci, ei au fost forțați să facă acest top Shanghai și el așa a apărut, ca o necesitate internă de a răspunde unei cerințe clare a președintelui de atunci. Și președintele ce a făcut? Le-a luat pe primele 43, dacă îmi aduc bine aminte, și a zis „aceste prime 43 au și potențial de creștere. În ele vom investi masiv”.
Au investit masiv și acele universități, plus multe altele, că după aceea au mai investit și în celelalte și acestea au venit în top. Universitățile din România și multe altele europene suntem la fel în raport cu noi înșine, dar ele [n. red. universitățile din China] au venit și normal că noi am scăzut.
Calitatea în sine a universităților românești nu s-a degradat, a rămas constantă, doar că nu suntem competitivi. China, o țară comunistă, are finanțare diferențiată masivă. România are cam la fel la toate.
Moderator: De ce nu schimbați acest lucru?
Sorin Costreie: Rezistența în sistem este foarte mare.
Moderator: Și-ar pierde unii profesor jobul, numărul de studenți.
Sorin Costreie: Nu doar profesorii. Unele universități sunt legate prin niște fire politice.
Moderator: Deci și aici ajungem la influență politică.
Sorin Costreie: Din păcate da. Vorbim despre baroni locali, despre tot felul de politicieni care sunt angajați acolo și normal că omul acela – nu vorbim de desființare – n-o să vrea nici măcar ca universitatea lui să fie plătită un pic mai prost decât universitățile mari, performante, care ar avea șanse.
Politizarea asta face foarte rău sistemului de educație fie că e la universități sau la școli. Pentru că este contrară unui sistem de avansare meritocratică. În clipa în care tu ești acolo, pentru că ești bun managerial sau ca profesor sau ca cercetător, e ceva. Dar când ești acolo doar pentru că ești numit politic, nu mai e același lucru. Și atunci tot sistemul se pervertește și nu este un sistem competitiv. China a avut acest mare avantaj față de alte state comuniste, de exemplu, Coreea de Nord sau Rusia. Rusia nu este un sistem comunist meritocratic. China, așa cum e ea, bineînțeles că sunt interferențe, dar ei au păstrat spiritul lui Confucius.
Moderator: Credeți că cele mai multe universități de stat din România sunt, de fapt, fabrici de diplome?
Sorin Costreie: Nu, nu fabrici de diplome. Avem tot felul de distorsiuni, acum nici să nu ne uităm la bara din ochii noștri. Dar nu le-aș numi fabrici. Când o universitate e fabrică de diplomă, înseamnă că acea diplomă nu mai reflectă niște competențe și cunoștințe.
Moderator: Cred că multe diplome eliberate cel puțin de universitățile private din România …
Sorin Costreie: Nu vorbesc de cele private. Dar și aici să știți că eu nu fac diferența neapărat de calitate între universitățile private și de stat. Există și universități private bune, decente și universități de stat care sunt la limita tolerabilității academice. Nu aș generaliza, pentru că în clipa în care spui că o universitate e o fabrică de diplomă, este o judecată de valoare care îți ia universitatea ca întreg, or eu nu am știre ca o întreagă universitate să fie așa. Ar fi dezastru total, diploma aia nu valorează nimic. Este un certificat care joacă un rol social, că te poți angaja, dar, de fapt, nu certifică competențe, cunoaștere. Asta nu înseamnă acum că nu spun că avem și probleme și că nu dăm diplome fără acoperire. Suntem în țara formelor fără fond. Nu neapărat diplome universitare, dar pentru certificate, atestate e o goană.
Mie mi se pare că în sistemul de educație hrănește birocrația. De exemplu, salariul de merit, care înseamnă 25% din salariu în plus, fie că ești universitar sau preuniversitar. 25% înseamnă ceva. Un profesor care își vede de profesoratul lui, care își face partea de cercetare, dacă e universitar, nu are timp să adune toate aceste atestate, că pentru asta trebuie să te duci la conferințe, la tot felul de formări. Deci, culmea, cei care își fac treaba la clasă nu au acest portofoliu. Cine îl are? Cei care se duc la cursuri, dar nu au competențele necesare. Ei dau bine.
De asta am o problemă cu birocrație. Și de asta eu am o problemă mare cu birocrația, în sensul în care, în loc să fac niște lucruri, umblu după certificate și justificări că fac acel lucru. Nu, lasă-mă să fac.
Moderator: Deci, în sistemul de educație, mai degrabă se întâmplă acest fenomen: goana după certificate și atestate.
Sorin Costreie: Poate nu aș generaliza, dar sunt zone foarte birocratice în care trebuie să dau 7.000 de justificări. De exemplu, în preuniversitar, eu trebuie să răspund cam aceleași lucruri și inspectoratului și unor proiecte și ministerului. Efectiv, profesorul respectiv trebuie să umple tot felul de documente, de xl-uri, de lucruri care nu aduc plus valoare educativă. Ele asigură o anumită stabilitate în sistem, dar ele nu certifică calitatea în sistem. Calitatea în sistem știți unde cred eu că se duce? La copii. Nu neapărat că eu trebuie să am olimpici, că aici e întrebarea: care profesor e mai performant? Cel care îmi duce un elev de la nota patru la nota cinci sau unul care îmi duce de la nouă la 10? Performanți sunt ambii, dar e alt tip de performanță.