„Postcognitivismul spune că trebuie concret la orice vârstă, pentru că de fapt atunci când am senzațiile și am percepția, am acțiunea, am ancorările, creierul meu asta face: abstrage generalitățile și ajunge la abstract. Asta înseamnă să nu forțăm abstractizarea prin conținuturi abstracte, de exemplu fișe la grădiniță. Așa m-aș bucura să dispară!”, a declarat cercetătoarea Thea Ionescu, doctor în psihologie cu distincția Summa Cum Laudae sub coordonarea profesorului Mircea Miclea. „Ne trebuie o ancorare în foarte multe elemente non-cognitive la orice vârstă”, a atras aceasta atenția, adăugând că „de aceea facem practică multă și bună la liceul pedagogic și asta ar trebui menținută”.
Declarațiile au fost făcute în cadrul Conferinței Naționale a Asociației Naționale a Colegiilor și Liceelor Pedagogice din România (ANCLP), care s-a desfășurat pe 2 martie 2024 la Colegiul Național Pedagogic „Gheorghe Lazăr” din Cluj-Napoca. Conferința a fost organizată de către ANCLP, Inspectoratul Școlar Județean Cluj și Centrul „Step by Step”, în parteneriat cu Ministerul Educației și Colegiul Național Pedagogic „Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca.
Cele mai importante declarații făcute de psihologul Thea Ionescu, conferențiar la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca și cercetător în Laboratorul de Psihologia Dezvoltării al UBB:
- Vom vorbi despre cum ar trebui să aibă loc învățarea, pentru că asta ne interesează: cum învățăm noi, ca membri ai speciei umane, ca să putem să-i ajutăm pe copii să învețe mai bine. După behaviorism, cognitiviștii au separat un pic partea referitoare la modul în care intră informația în sistemul nostru cognitiv, senzații, percepții, sistemul nostru cognitiv care reprezintă informația și o procesează și comportamentul care înseamnă că dau mai departe ceea ce am procesat.
- Acela a fost un pas important, pentru că am început să ne interesăm de așa-numita cutie neagră: contează și ce facem acolo, în interior, chiar dacă nu vedem cu ochiul liber. Ne-a dus însă un pic pe un drum greșit. Adică prea le-am separat și prea studiem doar rezolvarea de probleme de dragul rezolvării de probleme, luarea de decizii de dragul luării de decizii: cine studiază emoțiile să le studieze, cine studiază senzațiile să le studieze, cine studiază comportamentul să îl studieze, noi studiem partea de cogniție! Cam în ultimii 40 de ani în literatura internațională s-a tot observat influența emoțiilor asupra luării de decizie, influența contextului asupra memorării, o serie de factori externi sistemului cognitiv care determină cum se dezvoltă sistemul cognitiv, cum acționează sistemul cognitiv și cum va schimba el acțiunile și senzațiile și percepțiile.
- Și așa a apărut postcognitivismul, care are mai multe forme: Embodied Cognition, ceea ce în română ar fi cogniția întrupată, încorporată, sună un pic ciudat; Embedded Cognition, adică cogniția în contextul în care ea are loc și termenul de Grounded Cognition îi încorporează pe toți – am tradus în română „Cogniția Ancorată”. În orice moment cogniția este determinată de mediul extern.
- Foarte multe direcții actuale spun că dezvoltăm sistemul cognitiv ca să ne adaptăm, ca să facem predicții despre cum să acționăm în momentul imediat următor. Deci nu dezvoltăm cogniția de dragul dezvoltării cogniției, ci este un tot unitar și cogniția e doar un instrument pe care creierul nostru l-a dezvoltat ca să putem să ne adaptăm mai bine la lume. De exemplu, dacă am reprezentări și îmi fixez cunoștințele, știu și mâine cum să fac. Dacă nu aș avea, în fiecare zi ar trebui să învăț de la început același lucru. Acesta e rolul reprezentării: nu să începem noi să formăm reprezentări la copii de dragul formării reprezentărilor la fizică, matematică, chimie, română, engleză, franceză, ce vreți dvs. Ci scopul este să-i învățăm română, matematică, fizică, chimie ca să se dezvolte unitar. Unitar înseamnă și cu emoțiile pe care le simte, unitar înseamnă și cu stările pe care le are. Și înseamnă, spun mulți autori, că trebuie să vorbim despre învățarea ancorată. Adică învățarea care, contrar credințelor ca ar fi ceva nou, este ceva vechi și natural speciei umane. Adică noi întotdeauna înțelegem mai bine ce se întâmplă în jurul nostru, dacă ancorăm în senzații, percepții și acțiune. Mai mult decât atât, dacă ancorăm în relațiile sociale, de aceea știți că relația cu profesorul este foarte importantă. N-ar fi importantă, dacă ar fi cogniția independentă. În emoțiile pe care le avem, acelea sunt stările corpului, dacă e ceva relevant pentru mine, atunci îmi place și învăț; dacă nu e relevant… și aici e ghinionul copiilor. Sunt de acord că scopul școlii nu este să-i facem fericiți, dar trebuie să ajungem la conținuturile noastre prin ceea ce le place lor, că vor învăța cu drag, și nu să-i obligăm să învețe, că acolo… Noi, ca adulți, avem voie să spunem: nu vin mâine la cursul dvs că nu-mi place domeniul, dar copilul nu poate în a II-a, în a IV-a, în a VI-a, el trebuie să fie la școală să învețe acel conținut. De acord, noi știm că e un conținut relevant și îl dezvoltă. Dar trebuie să înțeleagă și el.
- Și atunci, în această învățare ancorată ideea de bază este să pornim 1. de la cum învață corpul uman, să ancorăm în foarte multe elemente non-cognitive și 2. să pornim de la ceea ce îi place și de la ceea ce înțelege copilul, ca să îl ducem spre ceea ce vrem noi.
- Un exemplu foarte simplu: vrem să citească copiii? Mă întreabă părinții: ce cărți să-i dau să citească ca să-i placă, că în ziua de azi nu citește nimeni? Zic: ce-i place? Unuia îi plac dinozaurii, unuia îi plac figurile geometrice, unuia îi place Harry Potter, unuia îi place Amintiri din copilărie. Dă-i cărți despre ceea ce îi place.
- Da, în școală îl vom învăța că trebuie și să citim anumite conținuri, dar în școală. La început, dă-i să citească ceea ce îi place. Ce obții? Va învăța să citească și va citi. Da, vine clasa a III-a, a IV-a, a V-a, a VI-a unde trebuie acea carte, și acea carte, și acea carte. Dacă ajunge să-i placă să citească, comentează mai puțin: «nu vreau». Dacă nu reușim să-i facem să le placă să citească, vor comenta mult: «asta de ce acum?», «de ce Amintiri din copilărie», de ce mai știu eu ce? Oricâte argumente externe de adult ai, este mai greoi și atunci este bine să ancorăm în ce le place lor.
- Învățarea ancorată se poate face pe orice conținut, și matematica o poți face pe burtă, pe jos. Nu înseamnă că la școală trebuie să stăm numai pe burtă, pe jos, dar în primar cu siguranță putem. Decât învățarea clasică, așa cum îi spunem noi…, dar e cam de la Cuza. Barbara Rogoff are studii foarte frumoase pe învățarea prin ucenicie și ea spune că aceea e forma naturală de învățare, așa a învățat mii de ani omenirea. Doar că ne-ar fi plăcut să reușim să facem învățarea de tip fabrică, îi spune ea: îi punem în bănci, clasa a VI-a A un an, anul următor punem în aceleași bănci alții clasa a VI-a A, exact cum facem scaune la fabrică, așa apare în literatură, așa se numește. Nu funcționează pentru că noi suntem ființe sociale, copiilor le place cu colegii lor la școală, de aceea s-au întors din pandemie cei mai mulți, nu pentru matematică și fizică și chimie, ci pentru colegi, pentru profesori, pentru învățătoare. Și atunci ar trebui regândit felul în care aducem cunoștințele spre copii, care cunoștințe sunt importante.
- Să trecem de la învățământul acesta unde acum punem device-urile, el e tot singur la biroul lui să învețe. I-am dat tableta să învețe, wow ce ne-am modernizat! Unde e modernizarea? Ar trebui să ajungem la a face împreună. Vedeți că acolo copilul face singur. Trebuie să ne gândim cum ajungem să gândim cu capul nostru. Poate îl învăț întâi fiind împreună cu el și apoi o să ajungă să facă și să spună: uite, acuma trebuie să facem singuri și eu pot, am aparatul.
- Și care ar fi implicațiile?
- Ne trebuie cât mai multe elemente non-cognitive. Linda Smith cercetează dezvoltarea limbajului, deja de 40 de ani. Are niște studii foarte frumoase și spune că probabil sistemul cognitiv este un sistem alcătuit din multe elemente non-cognitive și ajungem să abstractizăm, să gândim logic, tot ceea ce facem ca specie umană altfel decât celelalte specii. Dar ne trebuie o ancorare în foarte multe elemente non-cognitive la orice vârstă. Asta e noutatea în postcognitivism, pentru că unii dintre voi veți spune: ăsta este Piaget. Exact asta spunea și Piaget, pentru că el a fost biolog la origine și era interesat de epistemologie și n-a venit dinspre psihanaliză sau behaviorism. A ajuns mai repede la ceea ce spunem noi acum, dar el spunea numai pentru vârstele mici. Adică după ce copilul gândește abstract, gata, ne rupem de concret și facem numai abstract. Consecința în educația de astăzi este că ducem abstractul la vârste la care el spunea să nu facem abstract.
- Postcognitivismul spune că trebuie concret la orice vârstă, pentru că de fapt atunci când am senzațiile și am percepția, am acțiunea, am ancorările, creierul meu asta face: abstrage generalitățile și ajunge la abstract. Asta înseamnă să nu forțăm abstractizarea prin conținuturi abstracte, de exemplu fișe la grădiniță. Așa m-aș bucura să dispară! Eu nu am avut voie, când am făcut practică la grădiniță, să fac nicio fișă cu copiii. Era în ’93-’94, mă certau educatoarele dacă făceam o fișă și nu făceam intuitiv, iar lecția de diplomă mi-am făcut-o cu plutirea obiectelor în mediu acvatic, la grupa mare, așa nivel de dezvoltare aveau.
- Ideea este să facem la toate vârstele, de aceea facem practică multă și bună la liceul pedagogic și asta ar trebui menținută, pentru că văzând copilul înveți exact și teoriile și practica și foarte important să nu învățăm abstractul doar pentru abstract. Acolo e cel mai greu pentru toată lumea.
- În primii 2 ani de viață, dezvoltarea cognitivă este strâns legată de cea motorie. Cercetătorii din psihologia dezvoltării asta au și văzut: în momentul în care mi se „lungește” mâna, ajung mai bine la obiect, pot să-l țin mai bine în fața ochilor. Este un studiu în care au fost puse mănuși cu scai pentru ca să poată copilul să apuce deja de la 4 luni, iar dezvoltarea cognitivă a explodat la acei copii care au putut apuca mai repede. La 4 luni, nu pot să țină bine obiectul în mână. Deci dezvoltarea cognitivă se clădește pe cea motorie; îmi trebuie un corp care poate explora, cum spunea și Piaget, ca să înțeleg regularitățile lumii.
Cine este Thea Ionescu
Thea Ionescu este cercetător în Laboratorul de Psihologia Dezvoltării al Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca și conferențiar universitar la Facultatea de Științele Educației a UBB. Domeniile sale de interes în cercetare sunt „Patternul variabilitate-stabilitate-flexibilitate in dezvoltare“, „Dezvoltarea categorizării; Formarea conceptelor“, „Cogniţie ancorată (Embodied/Grounded Cognition) – implicaţii pentru dezvoltare şi educaţie“, „Supradotare şi fenomenul de insight în rezolvarea creativă de probleme“. Sursa și detalii
Thea Ionescu a absolvit Şcoala Normală „losif Vulcan” din Oradea (1995) şi a profesat ca educatoare un an. A absolvit apoi Psihologia la Universitatea „Babeş Bolyai“ din Cluj-Napoca (ca şefă de promoţie) și este doctor în Psihologie (Summa Cum Laudae) cu teza „Flexibilitatea în categorizare la copii”, avându-l coordonator ştiinţific pe profesorul Mircea Miclea. Are stagii de cercetare la Department of Psychology – Indiana University SUA și a condus Grantul Fulbright Senior „Mechanisms of Flexible Categorization“. Vezi aici CV Thea Ionescu