“Profesorul mediocru vorbește. Profesorul bun explică. Profesorul foarte bun demonstrează. Profesorul eminent inspiră” – William Arthur Ward
Într-o societate, precum a secolului al XXI-lea, pe care foarte recent istoricul francez Thierry Wolton, o numea Lumea noastră orweliană, vine o vreme când simți că trebuie să vorbești, să spui, chiar dacă te apropii de momentul cântecului de lebădă, a finalului de carieră. De fapt, aceasta este o problemă legată de tine însuți, ce te exprimă pe tine!
Sunt sigur că mulți s-au cam plictisit despre ce scriu sau că exprim ceva puncte de vedere. Desigur, te poți întreba ce rost mai are să scrii în conjunctura actuală?! Mai are realmente vreun rost?
Personal, eu o fac, însă, nu cu sensul de a mă lamenta, ci doar pentru a consemna, a spune. Atât! Și asta din perspectiva celui care privește de pe pozițiile istoricului.
Este greu să realizezi că după 45 de ani de muncă, când ai crezut decenii la rândul în anumiți oameni, lucrurile se precipită și deodată, arată mai rău, cu siguranță, decât atunci ți-ai început cariera, demult, în plină epocă comunistă.
Da, și vorbesc deopotrivă ca om, dar și ca profesor – indiferent de epitetele de care mă “bucur” sau cu care sunt gratulat în prezent, cu sau fără voia mea! Cu o mențiune! Rândurile de mai jos exprima strict punctele mele de vedere!
***
De peste o lună, România se zbate într-o criză politică, financiară și economică, care ne marchează în mod inexorabil pe toți. După un episod de cruntă austeritate, care a afectat printre primele domenii și educația, căderea guvernului printr-o moțiune de cenzură, indiferent de autori și de consecințe, a aruncat țara aproape de haos. Se vorbește de eroi, de patrioți, de trădare, de corupție și mai mare ș.a..
Deadline-ul lunii august este la ușă – vorbim de adoptarea de reforme convenite cu forurile comunitare, iar reformele bat pasul pe loc și se lasă așteptate. Se vorbește în fiecare zi de legea salarizării și consecințele sale, mai deloc benefice, dronele aterizează sau amerizează mai mult sau mai puțin tragic și produc șocuri în opinia publică românească, iar, RO-alert nu face decât să agite, statisticile din educație înregistrează cel mai înalt nivel de abandon școlar la nivel comunitar, miniștrii sunt interimari, opoziția trage cu tunul și marchează puncte, se fac în fiecare zi calcule despre aritmetica electorală – câte voturi se pot contabiliza, dar echipa ministerială întârzie să apară, media deschide și mai larg, porțile dezbaterii, ce ia deseori forma unor expuneri grotești, președintele face consultări și constată doar că unul nu vrea sa facă guvern cu altul, de parcă țara stă STRICT doar într-un om, iar cei din opoziție îl etichetează pe cel dintâi drept “ilegitim”, justiția pare să dea rateuri sau adoptă decizii cu viteza melcului – “lotul 10 august” este achitat, în mod stupefiant, procese ce pot aduce lumină asupra ultimilor ani se desfășoară mai lent ca primele trenuri de pasageri la jumătatea secolului al XIX-lea în Marea Britanie și altele, și altele. Și să nu uităm faptul că am ajuns să facem pronosticuri dacă cei de vârsta a treia mai apucă Raportul oficial privind anularea alegerilor prezidențiale.
De duminică dimineață, la prima oră, după gestul președintelui de a numi un alt politician ca premier, unii au început să își aducă aminte de Regele-Playboy, care, în epoca interbelică, obișnuia sa încredințeze mandatul de a forma guvernul unui lider politic, însă nu întotdeauna conducătorului partidului respectiv, ceea ce a produs multe agitații și frământări.
Se mai gândește cineva la români? La cheltuieli, la facturi, la prețuri, la orizontul lor de viață, la faptul că aderarea României la OECD rămâne un ideal de tip reper pentru viitorul țării ? La faptul că luna august poate aduce pierderea a sume uriașe din PNRR, dacă nu sunt atinse anumite ținte convenite? Discursul politic actual este unic, dar uneori chiar hilar și este dominat de teme, ca de exemplu – binele și stabilitatea țării, că românii vor una sau alta, că avem nevoie de un efort național, etc..
Și…unde vor duce toate acestea? Unde ne vom regăsi peste câteva luni??? În brațele extremei drepte?
***
Și unde se regăsesc în aceasta conjunctură colegii mei, cadre didactice, mai ales, de specialitate istorie? Cu siguranță, alături de toți ceilalți slujitori ai școlii românești, la finele unui an în care norma crescută, scăderea plății orelor suplimentare (plata cu ora) i-a marcat și le-a lăsat un gust amar.
Sunt mereu de părere că profesorii de istorie sunt o breaslă de oameni smart, mereu în căutare de soluții și abordări novatoare, ce pot realiza instrumente de lucru deosebite și care susțin demersuri didactice absolut originale.
Și, nu pot să nu profit de ocazie, în final, de a povesti despre ceva din lumea noastră a dascălilor, mai ales, că vremea de a trage o linie finală în cariera mea nu este departe. Iar, atenție, cele ce urmează nu sunt decât o fabulă, dar, din păcate, foarte reală.
De peste un an și ceva, un diferend, fără un motiv profund, m-a transformat într-un real target. Simplu, după ani buni…doi oameni nu se mai plac, nu se mai înțeleg. Foarte bine! Și, veți spune, ce? Nu s-a mai văzut așa ceva ? Nu este aceasta un capăt de lume!
Dar, ceea a urmat este cel mai interesant. Din vara anului trecut, doi colegi de funcție, din țară, alături de o așa zisă colegă din orașul meu natal, nu au încetat să reacționeze la acest diferend, vituperând, aruncând destule șopârle peste tot. Au urmat, pentru oameni, care au colaborat vreme bună, au realizat împreună proiecte, lucrări, lucruri chiar plăcute, pentru unii sau alții, multe multe epitete, cuvinte grele, precum “vreme de 45 de ani ai adus doar deservicii disciplinei istorie” sau eliminarea din comisii în care am lucrat vreme de ani buni, boicotarea activității în grupuri de lucru și comisii, în plan național și internațional, “punerea de vorba bune” acolo unde ar trebui pentru a fi izolat.
Lipsește într-adevăr ostrakonul în care să mi fie consemnat numele ! Îl chiar aștept, chiar dacă nu mai suntem de ceva vreme în cetatea Atenei antice!
Dincolo de toate, rămân onorat de atâta atenție, de atâtea încondeieri jignitoare! Mi-au făcut plăcere!!! Le urmăresc cu plăcere. Păcat că s-a abandonat calea dialogului și colaborării spre binele comun!
Rămân convins, că, deși nu mai există vreodată drum de întoarcere, indiferent de apelative, caracterizări, lipsa de cooperare sau aplicarea de boicoturi, profesorul de istorie poate și trebuie să fie un agent al schimbării, al înnoirii în actul didactic. Avem nevoie de așa ceva pe fondul ultimelor evoluții sociale politice și ideologice, inclusiv din România.
La un moment în care se vorbește insistent despre noi priorități în educația românească – ex.: evaluarea standardizată, aplicarea noului curriculum la liceu, doar pentru aminti pe cele mai importante imperative ale momentului, dascălii de istorie sunt angrenați într-o activitate absolut benefică, evoluției societății românești, cu precădere pe direcție democratică.
Și nu pot decât să îl invoc pe cunoscutul istoric Nicolae Iorga, care spunea “Oamenii fățarnici au clar două feţe şi nici un obraz“.
______________
Mihai Manea este profesor de istorie, doctor în istoria relațiilor internaționale si studii europene, autor de lucrări științifice, metodice și articole în periodice, membru al Comisiei Naționale de Istorie, președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România (APIR – Clio).
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.