Discuțiile recente despre noua programă de Limba și Literatura Română au generat numeroase reacții, atât în rândul profesorilor, cât și al specialiștilor în educație. Opiniile exprimate public și observațiile colectate din mediile profesionale conturează câteva probleme centrale, care merită abordate cu seriozitate. Una dintre acestea este confuzia între două obiective educaționale distincte: studiul literaturii ca disciplină culturală și lectura ca abilitate de viață.
Studiul literaturii nu poate fi redus la simpla plăcere de a citi. Literatura este, desigur, o sursă de emoție și de bucurie intelectuală, dar în spațiul școlar ea are și o funcție formativă fundamentală: transmite repere culturale, contexte istorice, modele de gândire și sensibilitate, mecanisme de construire a sensului. A renunța la istoria literaturii sau la autorii canonici pe motiv că sunt „dificili” înseamnă a diminua cultura generală a elevului și, în fond, a rupe o parte importantă din continuitatea spirituală a unei societăți.
Argumentul potrivit căruia literatura „veche” ar fi prea greu accesibilă elevilor este similar cu ideea, absurdă, de a elimina teorema lui Pitagora pentru că aparține Antichității. De fapt, fragmentele din cronicari de exemplu (fiindcă se pare că ei vor fi primii dați afară din programă) îi ajută pe elevi să înțeleagă nu doar începuturile culturii române, ci și felul în care s-a configurat identitatea noastră intelectuală. Dacă elevii citesc măcar pasaje reprezentative, cât ar fi intr-un manual, vor dobândi o orientare minimă în evoluția limbii, a mentalităților și a expresivității.
În plus, literatura română – inclusiv cea clasică – își păstrează actualitatea tocmai prin capacitatea ei de a problematiza condiția umană, puterea, libertatea, valorile morale, conflictul dintre individ și societate. A renunța la aceste texte ar însemna a limita contactul elevilor cu întrebările fundamentale ale umanității, iar acest lucru ar afecta direct capacitatea lor de analiză și gândire critică.
Lectura dirijată, practicată la orele de literatură, nu urmărește doar verificarea înțelegerii textului, ci dezvoltarea unor abilități esențiale într-o lume dominată de informație: analiză, argumentare, interpretare, selecție a informațiilor relevante, structura logică a ideilor.
În acest sens, lectura nu poate fi confundată cu „lectura recreativă”. În clasă, lectura este un instrument didactic, prin care elevii învață să vadă dincolo de suprafața textului, să identifice procedee stilistice, să înțeleagă mecanismele comunicării artistice și să își formuleze propriile opinii.
Experiența ultimelor decenii a demonstrat, din păcate, că predarea exclusiv tematică – neancorată în repere istorice și culturale – conduce la confuzii majore. Mulți elevi nu mai pot plasa autorii într-o epocă, nu înțeleg evoluția ideilor sau specificul stilistic al unei perioade, iar pentru ei un poet pașoptist, un modernist și un autor contemporan pot deveni figuri echivalente. Or, pierderea raportării la timp înseamnă pierderea sensului.
O altă problemă gravă este scăderea vizibilă a vocabularului activ al elevilor. Mulți nu cunosc cuvinte fundamentale ale limbii române, termeni simpli precum „amurg”, „țărm” sau „domol”. Acest fenomen nu este doar un efect al schimbărilor curriculare, ci și al transformărilor sociale, al expunerii continue la limbaj fragmentar și instantaneu (mesaje scurte, rețele sociale, clipuri), în absența lecturilor consistente. În acest context, orele de literatură și de exprimare devin nu doar utile, ci necesare. Ele ar trebui să fie spațiul în care elevii își construiesc vocabularul, flexibilitatea expresivă și capacitatea de a formula argumente. Reducerea lor devine, inevitabil, o amenințare la adresa competențelor fundamentale de comunicare.
Având în vedere aceste observații, o soluție rezonabilă ar fi delimitarea clară a două discipline:
- Limba și literatura română, predată din perspectivă istorică și culturală, cu accent pe evoluția limbii, pe curentele literare, pe autorii reprezentativi și pe analiza textelor literare.
- Lectura ca abilitate de viață, o disciplină separată, axată pe lectura tematică, unde elevii să poată discuta liber texte diverse (inclusiv nonliterare), să își formeze competențe de înțelegere, de dialog, de argumentare și de exprimare personală.
Această structură ar permite menținerea culturii literare fără a sacrifica nevoia elevilor de a se familiariza cu texte accesibile și relevante pentru viața de zi cu zi. Cele două direcții nu se exclud, ci se completează: prima formează cultura generală și rigoarea intelectuală; a doua susține deprinderile practice de comunicare și orientare în societate.
Nu putem decide asupra viitorului programei ignorând esența rolului pe care literatura îl are în educație. Literatura nu este doar un pretext pentru lectură plăcută, ci un spațiu al formării gândirii, al cultivării sensibilității și al înțelegerii identității culturale.
A discuta serios despre programă înseamnă a decide ce fel de absolvent dorim să formăm: un vorbitor funcțional al limbii române sau un individ capabil să gândească critic, să înțeleagă lumea în care trăiește și să se raporteze la valori? Ideal, ar trebui să fie ambele. Iar acest lucru poate fi atins doar dacă păstrăm echilibrul dintre tradiție și actualitate, dintre studiu și lectură, dintre cultură și competențe.
___________________
Despre autor: Adela-Nadia Schindler este profesoară de Limba si literatura română la Colegiul Național „Mircea Eliade” Reșița. Textul de mai sus a fost transmis și Ministerului Educației și Cercetării în perioada de consultare pentru programele școlare.
Nota redacției: Opinia profesorilor este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.