Analiza este semnată de Mirabela Amarandei, cercetător doctorand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, director al Direcției de Orientare Strategică și Politici Publice în cadrul Universității din București:
Acum aproape jumătate de an – știu că nu au trecut chiar 6 luni din martie încoace, dar felul în care s-au scurs le face să pară o scurtă veșnicie – cei mai optimiști dintre noi afirmau că perioada aceasta disruptivă prin care trece omenirea e prilej de schimbare paradigmatică, de transformare a crizei în oportunitate.
„Am făcut o evaluare, iar situaţia generată de Covid-19 poate fi caracterizată drept pandemie”, spunea la 11 martie 2020 directorul general al Organizației Mondiale a Sănătății.
De la acel moment, viața noastră a devenit un adevărat roller-coaster, iar traiul de zi cu zi s-a schimbat în feluri greu de înțeles. Așa că optimismul de început s-a mai estompat cu timpul, odată cu acumularea experiențelor de traversare a crizei, personale sau profesionale. Pentru noi toți, lunile astea au fost grele, neașteptat de grele și de sumbre, cu multă încărcătură emoțională și cu multe, foarte multe provocări profesionale.
Odată cu declararea pandemiei la început de martie, școlile și universitățile au început, una câte una, să își închidă ușile și să facă tranziția către clasele online. UNESCO estimează că, la nivel global, 1,54 miliarde de copii și de tineri înscriși la școli și universități au fost afectați de criza pandemică și de închiderea spațiilor de învățământ. Aproximativ 185 de state de pe glob au fost nevoie să suspende activitatea în școli și universități și să populeze spațiul vast al Internetului, într-un simulacru digital.
În România școlile s-au închis la 11 martie. De-atunci și până la finalul anului școlar, elevi, profesori și părinți au fost nevoiți să găsească resurse – exterioare sau interne, emoționale – pentru a putea traversa cu bine situații și stări neobișnuite, uneori la limită. Ministerul Educației a organizat tranziția către școala online, aș spune rapid și bine la început doar că, pe măsură ce complexitatea sistemului a generat complexitate în nevoi, au început să apară și problemele. Am încheiat și anul școlar 2019-2020; sărbătoarea națională de la Evaluare și Bacalaureat i-a făcut pe unii să uite de pandemie.
Însă după deja celebra expresie ”iarna nu-i ca vara”, nici toamna nu-i ca primăvara iar pentru școala românească toamna asta nu trebuie să semene deloc cu primăvara. Lecțiile începutului crizei din această primăvară trebuie să fi fost învățate deja de toți cei care decid sau lucrează în sistemul de educație astfel încât guvernanții, autoritățile locale, inspectoratele și școlile să poată pregăti un început de an școlar în termenii cei mai rezonabili.
Sunt câteva lucruri pe care le-aș sublinia în această discuție, mă voi opri doar la câteva dintre ele.
Personal, cred că nu mai e timp de discuții, de (meta)-analize și dezbateri nesfârșite. Mai avem o lună pentru a pregăti începerea noului an școlar. Cine cunoaște sistemul de învățământ preuniversitar, maniera greoaie și, uneori, strâmbă, în care reacționează la schimbare, știe că o pregătire riguroasă are nevoie de timp: pentru înțelegerea normei și internalizarea ei, pentru acomodarea schimbării în școală, pentru implementarea ei fără sincope și, mai mult, pentru asigurarea sustenabilității ei în comunitatea școlară.
Amânarea deciziei nu va elimina factorul disruptiv, al impreviziunii în ceea ce privește evoluțiile crizei pandemice. Amânarea nu va face să dispară virusul, și nici nu îl va izola. Însă cu cât suntem mai bine pregătiți pentru situațiile posibile din viitorul apropiat, cu atât funcționarea sistemului, asigurarea proceselor interne și furnizarea unei educații cât mai incluzive vor fi în termenii cei mai rezonabili cu putință. Amânarea deciziei va duce în mod implacabil la o organizare deficitară, precară și, implicit, la confuzii și sincope majore în școli. Iar cei care vor plăti acest preț vor fi tot copiii.
Elefantul din sala de clasă crește și începe să spargă tavanul școlii, iar decidenții trebuie să rupă pisica-n două, să tranșeze cât mai repede această problemă națională, cu efecte în lanț asupra a milioane de beneficiari – direcți și indirecți.
În momentul de față sunt doar două scenarii posibile: cel în care asigurăm cadrul și resursele pentru o variantă hibrid, educație online și față-în-față – varianta care e și cea mai complicată din punct de vedere organizatoric -, și scenariul mai puțin dezirabil, al revenirii la educația exclusiv online. Pentru fiecare dintre cele două scenarii trebuie gândite pachete cadru de soluții destinate școlilor, care să ia în considerare și să cuprindă particularitățile acestor comunități școlare- și când spun asta mă refer la elevi, profesori, părinți, autoritate locală.
Îndrăznesc aici o întrebare: unde și cât se poate face loc autonomiei locale în decizie?
Pledez pentru flexibilitate și responsabilitate locală. Pentru mulți părinți, situația pandemică e o situație de viață și de sănătate a copilului, a familiei, mai mult decât orice. Pentru la fel de mulți părinți, poate, e mai important mersul la școală și reconectarea socială, în spațiul școlii. Alții vor dori un echilibru între cele două, între hibrid, online și home-schooling, încercând să răspundă, în paralel, și responsabilităților de adult. Aici este locul flexibilității.
La rândul lor, școlile, directorii și profesorii trebuie să își ia foarte în serios rolul, indiferent că fac educație în sala de curs sau pe o platformă online. Situațiile din primăvară, deloc îmbucurătoare pentru unii elevi, parte dintre ei abandonați de către profesori, nu trebuie să se repete. Leadershipul asumat și strategic al școlii dă măsura unei bune implementări a schimbării. Sub coordonarea și cu sprijinul real al inspectoratelor școlare școlile vor trebui să gândească orarele, împărțirea claselor și a grupelor, organizarea logistică a spațiilor, circuite de deplasare, dotarea cu materialele sanitare necesare. De ce insist pe rolul inspectoratelor în toată această criză? Pentru că ele sunt datoare să își îndeplinească la virgulă rolul care le revine prin lege: acela de a pune în aplicare o politică națională, de monitorizare, coordonare și evaluare a activităților pe care le derulează școlile. Pârghii administrative există, întrebarea care s-ar pune în mod legitim ar fi: avem și profesioniști în inspectorate care să facă asta? Pe verticală, Ministerul e cel care trebuie să arate fermitate și consecvență.
Dacă nu va exista o viziune și o voință comună școală – inspectorat școlar județean – minister, dacă nu va fi asigurată o coerență decizională și în implementare, se vor crea mari dezechilibre în interiorul județelor și între județe. Prăpastiile, inegalitățile, inechitatea unui sistem și așa șubred vor crește, cu efecte de durată.
Vi(ru)sul unei veri pandemice
Și, pentru ca anul școlar 2020-2021 să fi început într-o notă mai optimistă, mi-aș fi dorit ca vacanța de vară să rămână prilej de învățare pentru copii și pentru profesori. Mi-aș fi dorit ca școala să rămână deschisă – în virtual, desigur – pentru miile de copii care luni de zile nu au primit niciun semn de la școală sau care, cu tot efortul depus de profesor, au nevoie de sprijin suplimentar să poată recupera din ceea ce au pierdut cu online-ul.
Ministerul să fi venit cu un program național, să mobilizeze câteva sute de profesori dedicați cărora să le răsplătească efortul, astfel încât cei mici să poată progresa, să se poată reconecta la învățare, să poată începe noul an școlar cu un nivel optim al competențelor necesare vârstei lor.
Mi-aș fi dorit ca profesorii să învețe și ei în această vacanță cum să facă din tehnologie un partener în învățare, pentru binele elevilor lor. Să aibă răspunsuri despre cum ar putea face astfel încât școala să nu lase niciun copil în urmă. Nici pe copiii cu nevoi educaționale speciale și nici pe cei provenind din comunități sărace, ai căror părinți nu dau doi bani pe educația copilului lor.
Mi-ar fi plăcut să aud profesori care să creeze, prin voința proprie, o adevărată transformare profesională. Știu că ministerul a insistat în câteva rânduri ca profesorii să profite de vacanță pentru a se forma, dar mesajul s-a pierdut. Întreb: dacă ministerul iniția un program de formare de 2-3 săptămâni în perioada acestei veri – cu concediu plătit, cum e în educație – câți profesori s-ar fi înscris benevol? De forțat nu îi putea forța nimeni, aceștia fiind, cum spuneam, în concediu. Câți profesori și-ar fi sacrificat 2-3 săptămâni din timpul vacanței pentru copiii care îi așteaptă din toamnă, încolo?
Lipsa unei culturi a învățării permanente în societate, care s-a cimentat în zeci de ani de impostură, cârpeală și imixtiune politică în educație, are efecte distrugătoare asupra culturii organizaționale a școlii și, implicit, asupra educației copiilor noștri.
Visul acestei veri pandemice – ea însăși un vis urât din care sper să ne trezim cu toții cât mai repede – este ca, din toamnă, sistemul național de educație să aibă mai multă grijă de nevoile elevilor: cognitive și emoționale. Din primăvară, cei vulnerabili au ajuns și mai vulnerabili. Cei săraci au devenit și mai săraci. Cei care au fost privați de o educație de calitate aproape că au fost uitați. Din toamnă, și pentru aceștia școala trebuie să fie accesibilă, mai bună și mai incluzivă.
___
Mirabela Amarandei este Cercetător doctorand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, este director al Direcției de Orientare Strategică și Politici Publice în cadrul Universității din București și a fost consilier și purtător de cuvânt al miniștrilor Educației Adrian Curaj și Mircea Dumitru, în guvernul Cioloș.