Cu mare dezamăgire constat că cei de la conducerea Ministerului Educației întâmpină probleme în înțelegerea unor concepte esențiale în procesul de educație: eșec, succes, onestitate, profesionalism. De fiecare dată când ministrul actual al educației a trebuit să clarifice aspecte importante legate de cum facem școală în timpul pandemiei, am asistat la un recital parcă decupat dintr-o cuvântare de partid, fără emoție, inflexiuni vocale sau pic de personalitate. Poate acestea ar fi fost cele mai mici păcate ale discursului, însă mesajul era preponderent fracturat logic, iar asta șochează pentru că emițătorul este chiar un profesor de limba și literatura română. Cu toate acestea, profesorii au reușit să înțeleagă mai prin semne, mai prin vorbe ceea ce se dorea a fi un comunicat al ministerului. De curând, ministrul educației a mai venit cu o propunere pentru încheierea situației școlare a copiilor în contextul suspendării cursurilor. Dacă am reușit să facem puzzle-ul declarațiilor domniei sale și să pricepem ce ne spunea când ieșea public, cred că și de data aceasta am înțeles foarte bine mesajul: anul școlar trebuie să se încheie fără corigenți. Coronavirusul e un prilej de amnistie generală în educație.
Ce înseamnă corigent în România?
În primul rând, trebuie contextualizat regional pentru că este posibil ca în alte părți de lume eșecul să fie altfel înțeles. În mod normal, un elev corigent este un copil care nu a promovat la una sau mai multe materii la finalul unui semestru, din unul sau mai multe motive, iar din această ecuație nu trebuie excluși profesorii și familia ca factori care au influențat sau determinat această situație.
Într-o logică normală, copilul ar trebui să nu fie discriminat sau privit diferit în clasă, și de asemenea să primească șansa de a remedia neajunsul. Adică eșecul e firesc, uman și necesar. Nu ne rușinăm cu elevii corigenți pentru că în corigența lor se reflectă tot sistemul de educație, plus societatea în ansamblul ei. Dar, la noi, frica de eșec și rușinea ce ne paște când ceilalți ne privesc au făcut ca o corigență să fie un veritabil stigmat.
Corigența ca formă de onestitate a profesorului față de meserie și față de elevi.
După ce am stabilit că a fi corigent ar trebui să înceteze a mai fi un exotism, ar fi bine să înțelegem și de ce ajungem la metoda asta. A face un elev să înțeleagă de ce acum obține mai puțin de nota 5 și de ce e nevoie să lucreze mai susținut pe viitor înseamnă a plasa acel copil în realitate, obicei foarte sănătos în general pentru că te scutește de false așteptări și imense dezamăgiri.
Dacă scopul profesorului este acela de a transmite un mesaj util elevilor săi, corigența nu este o dramă, ci o situație care trebuie tratată ca atare. Ești cinstit cu tine pentru că nu îți trădezi rolul de îndrumător moral și ești cinstit și cu elevul pentru că nu îi deformezi percepția despre nivelul pe care îl are.
Discuția despre corigență îi implică și pe cei care nu sunt corigenți pentru că ei nu vor beneficia de clemența onoratului minister întrucât nu le servește, ei fiind oricum peste nota 5. Lor ce le oferim? Ei au tras lozul necâștigător acum, pentru că au primit o lecție proastă: indiferent dacă te străduiești sau nu, la final vine cineva și te pune pe același loc cu cei care nu au făcut asta. Ne dăm de ceasul morții să nu ne scape pagini mai delicate atunci când le dăm de citit sau filmulețe care le mai arată cum e viața, dar vine ministerul și le arată cum e România: excepția mai presus de regulă.
Ne facem griji doar pentru trecut pentru că prezentul pare deja rezolvat.
E incredibil cum ministrul vrea să șteargă corigențele printr-o lucrare de control sau un referat. În caz că a uitat, o medie semestrială se compune din mai multe note obținute de elev după ce a fost evaluat periodic. O lucrare de control în varianta ministerială ar trebui să însemne o teză consistentă, asta dacă oferim șansa anulării corigenței, ori noi în primul rând nu vrem să stresăm copilul, deci varianta cade din start. Semestrul al doilea, care a fost oprit din cauza pandemiei, este din oficiu cu nota 5 pentru toată lumea, chiar și pentru cei despre care nu mai știm nimic de două luni. E tot o dovadă de bunătate din partea ministerului. Mai mult decât atât, părinții trebuie să fie de acord cu nota pe care o va pune profesorul, fapt care anulează orice formă de autoritate a acestuia. Da, autoritatea este necesară pentru a stabili regulile jocului, dar și acest concept pare încă neasimilat de minister.
Nu. Nu este bunătate, ci populism de joasă speță.
Nu. Nu este onestitate, ci trebuie îndeplinit cincinalul de diplome și promovați.
Nu. Nu este interes pentru elev, ci doar egoism la nivel înalt.
Nu. Nu de profesori vă pasă, ci faceți din ei doar scribi erodați și tot mai neprofesioniști.
Nu. Nu pare că veniți de la catedră, ci de la filiala de partid și atât.
Nu. Nu vă distanțați de ceilalți care au condus ministerul, ci pare că vreți să-i depășiți.
_________________________________________________________________________________________________
Despre autor:
Roxana Rusin este profesor de istorie la Liceul Teoretic Nichita Stănescu din București.
Predau istorie de 5 ani aproape, iar dacă la început aveam revolta tânărului justițiar, acum încerc să capăt luciditatea maturității și să-mi antrenez simțul măsurii. Uneori îmi iese, alteori doar am vrut. E prematur să spun că am o carieră în domeniul acesta, dar cel puțin am văzut realitatea și din interior. Nu pornesc de la ideea că elevul trebuie să rețină de la mine doar conținuturile prevăzute de programă, ci că după ce ne-am întâlnit se mai gândește la ceea ce am vorbit; rezultatele se văd mai bine în timp. Am simțul umorului pentru că râsul ne-a cam rămas singura formă de protest în fața lucrurilor pe care oricum nu le putem schimba.
Photo by Two Dreamers from Pexels