Când se părea că tot mâlul școlii românești se așezase frumos și comod la fund, apar tot felul de incomozi precum Emilia Șercan sau Daniel Funeriu și scrâmă cu bățul să provoace ape tulburi. Pepiniera de talente a facultăților private sau a academiilor titrate s-a simțit amenințată și a ripostat, fiind de altfel bine cunoscute în presă meciurile Emiliei Șercan cu etern înscăunații intelectuali ai neamului. Dar discuția pe care vreau să o deschid nu are legătură cu mediul universitar direct, însă fără a menționa efortul acestor oameni nu am înțelege pe deplin necesitatea transparenței și a onestității actului didactic și intelectual în general.
Simulacrul de școală care durează de trei luni pare un bolnav gata să-și dea duhul, dar nu trebuie să uităm că există și minuni, iar ele sunt aproape de a fi înfăptuite. Fumigena atât de neprofesionistă a corigențelor care nu mai sunt, apoi sunt s-a transformat, cel puțin pentru mine, într-o marotă a discursului pentru că de aceasta se leagă multe altele pe care ori le ignorăm, ori nu le vedem de-a binelea. Cunosc profesori foarte dedicați și foarte pregătiți, aspect ce nouă de cam scapă în ultima vreme, dar care se văd în impas și nu știu ce au greșit sau dacă au greșit în relația cu elevii. Pe de altă parte, avem și categoria extrem de entuziasmată a profesorilor care au la clasă numai copii frumoși, buni și gata mereu de acțiune, care au reușit să transforme școala online în cel mai frumos lucru posibil într-una dintre cele mai bune lumi posibile. Recunosc, nu am fost pe deplin norocoasa acestui fenomen și mai știu vreo câțiva ca mine.
Una dintre grelele încercări ale actului didactic la clasă este să îl faci pe elev să fie atent în mod dezinteresat, fără să îi fie frică de o eventuală notă mică; pur și simplu ceea ce spui și cum spui să trezească interes. Mi-au spus și mie mulți că nu o să fiu un profesor bun pentru că nu am har. Cred că asta se educă în timp dacă ai privilegiul să-ți iubești oricum materia. Nu pot să vorbesc despre importanța libertății dacă sunt un om care niciodată nu iese din rând și nu ridică mâna atunci când simte pericolul abuzului. Dacă față în față, când te ajută mult limbajul nonverbal, este dificil să faci un copil să fie atent, vă imaginați cum e în fața unui ecran unde mulți aleg să nu pornească nici camera video? Eu sunt profesor, nu magician! Și înainte de a fi profesor, sunt un om cu toate tarele aferente: obosesc, mă pot enerva, mă pot demotiva atunci când văd doar seen (formă contemporană de a ignora pe cineva) la postarea unui mesaj sau a unei teme, mă gândesc ce contează mai mult acum pentru elev: să-i spun lucruri interesante pentru care la școală nu am timpul și contextul necesare sau să îl îndop cu materia de bacalaureat cât pot de mult? Și după ce totul era așa, ne-a mai blagoslovit doamna ministru cu clemența sa prin care a prescris toate mediile sub 5, sau cel puțin asta a lăsat să se înțeleagă. De unde să mai aibă interes față de școală online cineva care nici înainte nu avea? Mulțumim!
Am tot auzit circulând varianta anulării examenului de bacalaureat, la presiunea unor asociații de elevi și părinți. Desigur, dacă România ar avea o tradiție a bunei educații, dacă am avea garanția că generațiile parcurg 12 ani de școală într-un mediu care încurajează cinstea intelectuală și care nu închide ochii la orice, abia atunci am lua în discuție varianta aceasta. Dar în contextul actual este o bună ocazie de a face un mare salt înapoi care să ne ducă mult mai în spate de anul 2011 când au fost introduse camerele video la bacalaureat. Această măsură a dat naștere multor controverse, dar ne-a oferit și o radiografie mai aproape de condiția noastră reală.
Scenariul anulării examenelor este valabil, din păcate, în actuala logică a lucrurilor. Dacă tot nu mai contează cine a muncit, cât a muncit pare rezonabil să îi pui pe toți în aceeași oală, iar cei din urmă să prindă un tren generos, cu multe locuri și fără control la bilete. Dar în realitate renunțarea la susținerea bacalaureatului este o curată sinucidere pentru progresul cât de mic pe care am încercat să îl facem din 2011 începând.
Și am lăsat la final un subiect delicat. Am lăudat mereu orice inițiativă bună a elevilor, toate momentele când au sesizat abuzurile, am discutat deschis cu ei și i-am tratat mereu ca pe niște persoane responsabile, egale mie. Cred că pedagogia fricii trebuie să înceteze și trebuie să ne raportăm la elevi cu instrumentele de care și ei beneficiază, nu să ne simțim frustrați că pe vremea noastră nu le-am avut și am putut să învățăm cu lumina lămpii și scriind cu stiloul chinezesc. Nu e vina lor că unii dintre noi nu am avut ceea ce au ei acum, tocmai de asta e greu să comunicăm pentru că folosim două canale diferite. Nu abdici de la nimic dacă folosești tehnologia, ci dovedești flexibilitate. Și cu toate acestea, din rândul elevilor se nasc grupuri și organizații care practică un populism la scară mică, dar susținut acerb de organizații și asociații de părinți.
Îmi permit un sfat nesolicitat: în general, este bine ca fiecare să își știe locul potrivit și puterile de care dispune tocmai pentru a evalua corect șansele de reușită pe viitor. Cu siguranță sunt foarte mulți elevi care vor să își testeze anii de școală prin examenul de bacalaureat și cred că ar fi păcat ca din cauza unora care par candidații ideali pentru pepinierele de talente private acești copii să nu aibă șansa.
_________________________________________________________________________________________________
Despre autor:
Roxana Rusin este profesor de istorie la Liceul Teoretic Nichita Stănescu din București.
Predau istorie de 5 ani aproape, iar dacă la început aveam revolta tânărului justițiar, acum încerc să capăt luciditatea maturității și să-mi antrenez simțul măsurii. Uneori îmi iese, alteori doar am vrut. E prematur să spun că am o carieră în domeniul acesta, dar cel puțin am văzut realitatea și din interior. Nu pornesc de la ideea că elevul trebuie să rețină de la mine doar conținuturile prevăzute de programă, ci că după ce ne-am întâlnit se mai gândește la ceea ce am vorbit; rezultatele se văd mai bine în timp. Am simțul umorului pentru că râsul ne-a cam rămas singura formă de protest în fața lucrurilor pe care oricum nu le putem schimba.