Mario Scurtu, elev la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu Jiu, olimpic la matematică, fizică și astrofizică, a obținut o bursă integrală la Harvard. Invitat în emisiunea Garantat 100% la TVR 1, Mario Scurtu a povestit de ce a ales aceste olimpiade și rolul pe care acestea l-au avut în formarea sa: „Olimpiadele sunt probabil unele dintre dintre puținele surse de validare pe care noi elevii le putem avea ca autodidacți în afara unui cadru didactic”, spune Mario Scurtu.
Mario Scurtu, elev la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu Jiu, olimpic la matematică, fizică și astrofizică, care a obținut o bursă integrală la Harvard, spune că olimpiadele sunt „probabil unele dintre puținele surse de validare pe care noi le putem avea ca autodidacți”.
Elevul Mario Scurtu a spus că pasiunea sa pentru astrofizică a început de când avea 3 ani.
„Crescând la țară în nopțile de vară, mama mea obișnuia să-mi arate diferite stele și am devenit foarte pasionat, am devenit foarte curios de acest subiect și, în momentul când am învățat să citesc, să înțeleg un text în toată amploarea lui, am simțit nevoia de mai mult și de mai mult și de mai mult. Iar apoi odată ce am ajuns în școala generală și de fapt mă antrenaseră deja și concursurile de la finalul școlii primare, am văzut aceste olimpiade și ca pe o modalitate de ambiționare, dar și ca pe o modalitate de control.
Ele sunt probabil unele dintre dintre puținele surse de validare pe care noi le putem avea ca autodidacți în afara unui cadru didactic”, a spus Mario.
Jurnalistul Cătălin Ștefănescu l-a întrebat dacă a simțit frustrare, având în vedere că sistemul educațional din România împinge elevii spre memorare, nu spre creativitate.
„Da, sistemul educațional românesc se bazează foarte mult spre dobândirea unor anumite competențe, spre memorarea unor anumite cunoștințe, unor anumitor seturi de date și lucrează mai puțin la creativitate. Ceea ce este un pericol pentru elevi, care până la urmă vor fi viitorii cetățeni care vor conduce țara”, a spus elevul.
„Vorbim despre o școală care în multe situații nu mai învață elevii să fie viitori cetățeni drepți, viitori cetățeni empatici, viitori cetățeni orientați spre binele comunității, ambițioși în sensul bun, nu pentru binele personal, dar pentru o pictură de ansamblu. Și cu toate că am beneficiat personal de profesori care au fost dispuși să își rupă din timpul orelor ca să ne explice astfel de lucruri, nu este ceva ce este garantat de sistem, nu este ceva ce este prevăzut de el. Deci, tocmai aceste valori care sunt esențiale pentru un om, pentru un cetățean, tocmai aceste valori etice sunt adesea omise„, a mai spus Maria Scurtu.
Întrebat de ce a ales să învețe în SUA, Mario Scurtu a spus că „datorită oportunităților de cercetare nemaipomenite, de a excela în astrofizică și nu numai. Eu voi putea explora, spre exemplu, în plan secundar, filozofia sau lingvistica, că tot o aminteam, și să rămân cu profesionalizarea mea în astrofizică. În România, din acest punct de vedere, nu există o licență în astrofizică, nu există foarte multe oportunități de cercetare”.
Redăm fragmente din interviul acordat de elevul Mario Scurtu
Cătălin Ștefănescu, jurnalist TVR: Mario Scurtu e olimpic la matematică, la fizică, la astrofizică, la lingvistică. Recent, invitatul nostru a fost admis cu bursa integrală la Universitatea Harvard, în Statele Unite ale Americii. Ce treabă are lingvistica în toată povestea asta cu matematica, cu fizica, cu astrofizica?
Mario Scurtu, elev la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu Jiu, olimpic la matematică, fizică și astrofizică: Eu am fost foarte foarte pasionat de astronomie și astrofizică. Sună totală necorelat cu lingvistica, dar, din dorința mea de a înțelege legile universului, de a înțelege astronomia per ansamblu, am progresat în aceste științe, în fizică și în matematică, iar lingvistica aplicată pe care noi o întâlnim în în olimpiade și în concursuri este foarte, foarte sprijinită de logica matematică.
Până la urmă ți se oferă un set de traduceri într-o limbă necunoscută despre care tu nu trebuie să ai cunoștințe, iar pe baza acestor traduceri, pe baza acestor informații pe care ți le oferă problema, tu trebuie să deduci sistemele limbii, trebuie să deduci sisteme gramatic ale limbii, morfosintactice, posibile probleme de semantică, astfel încât tu să poți rezolva cerințe ulterioare.
Deci cumva am ajuns la lingvistică în seria asta, pentru că am fost interesat de logica matematică din spate, am vrut să explorez acest mod de gândire, să progresez mai mult în direcția de înțelegere a sistemelor. Iar pe lângă acest fapt, pe lângă faptul că folosește logica matematica aceeași pe care eu o întâlnesc în problemele de astrofizică, lingvistica m-a fascinat și pentru ea în sine până la urmă. Adică vorbim despre o disciplină destul de interesantă, vorbim despre studiul limbilor.
Cătălin Ștefănescu, jurnalist TVR: Asta se învață la școală?
Mario Scurtu, elev la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu Jiu, olimpic la matematică, fizică și astrofizică: Nu, ca și astrofizica de altfel.
Cătălin Ștefănescu, jurnalist TVR: Deci sunt chestii pe care le înveți de unul singur. Cum faci asta? De unde îți iei informația?
Mario Scurtu, elev: Depinde. De-a lungul timpului, am pornit probabil de la tipicele enciclopedii, de la atlase, de la această informație care este la îndemână mai ales copiilor, iar treptat m-am dus către cărți de specialitate. M-am dus către diferite suporturi de curs, spre exemplu pentru matematică sau pentru astrofizică sau pentru fizică. Așa mi-am găsit eu materiale. Am fost ajutat în această privință, în anumite circumstanțe de profesorii mei, care m-au îndrumat cu câteva materiale care sunt special concepute pentru pentru direcția de olimpiadă.
Dar ce a stat de fapt la baza tuturor tuturor acestor îndeletniciri până la urmă a fost curiozitatea. Am fost foarte curios și din faptul că am fost foarte curios cumva m-am simțit obligat să caut materiale.
Cătălin Stefănescu, TVR: Marius, de unde știi că te duci pe un drum bun când ești autodidact? Adică școala îți oferă în multe situații și o formă de control. Sunt elevi care depășesc nivelul colegilor lor, depășesc uneori nivelul școlii, însă există o formă de control, cineva stă lângă ei. Cum e în situația ta? De unde știi că ești pe un drum bun? Și în lingvistica aplicată și-n astrofizică?
Mario Scurtu, elev: Tocmai acest rol cred că l-au îndeplinit olimpiadele. Am pornit cu o curiozitate de copil, sunt pasionat de astronomie și astrofizică de la vârsta de 3 ani. Ca și paranteză, crescând la țară în nopțile de vară, mama mea obișnuia să-mi arate diferite stele și am devenit foarte pasionat, am devenit foarte curios de acest subiect și, în momentul când am învățat să citesc, să înțeleg un text în toată amploarea lui, am simțit nevoia de mai mult și de mai mult și de mai mult. Iar apoi odată ce am ajuns în școala generală și de fapt mă antrenaseră deja și concursurile de la finalul școlii primare, am văzut aceste olimpiade și ca pe o modalitate de ambiționare, dar și ca pe o modalitate de control
Ele sunt probabil unele dintre dintre puținele surse de validare pe care noi le putem avea ca autodidacți în afara unui cadru didactic.
Cătălin Ștefănescu: Și competitorii tăi sunt la fel de autodidacți la olimpiade?
Mario Scurtu, elev: Da, de foarte multe ori. Cumva stă exact în ambiția noastră. Stă exact în dorința noastră de a înțelege un anumit subiect mai aparte. Spre exemplu, am spus că eu sunt foarte pasionat de legile universului, sunt foarte pasionat de Cosmos și din subiectul acesta ajung, spre exemplu, să pun întrebări despre un subiect oarecare, despre galaxie: ce este o galaxie? Din ce este compusă o galaxie?
E mai multă materie în galaxie decât o observăm noi? Există materie întunecată, ce este materia întunecată? Și chiar ca exercițiu de gândire ajunsesem la un anumit punct în care am dat de primele mistere nerezolvate ale astrofizicii, ale cosmosului, de exemplu, natura acestei materii întunecate. Materia aceasta întunecată este o materie care este teoretizată pe baza efectelor gravitaționale pe care le are în diferite galaxii, dar nu este observată, nu a fost observată direct, în afara acestor efecte grave, care e diferența.
(…)
Cătălin Ștefănescu: Cum a fost admiterea la Harvard, că bănuiesc că e un proces complicat, e un proces care durează destul de mult timp, e adevărat că e un an?
Mario Scurtu, elev: Timpul în care eu mi-am pregătit aplicația, da, a durat un an, dacă este să însumez toate toate pregătirile pe care le-am avut pentru pentru acest proces, admiterea în Statele Unite este un proces destul de holistic. Este diferit de tipul de admitere.
Ce încearcă în acest proces de admitere: o analiză, o scanare cât mai atentă a noastră, una care să ne analizeze ca persoane de-a întregul și nu doar din punct de vedere academic, nu doar din punct de vedere extracurricular.
Cătălin Ștefănescu: Adică nu doar ce știi, ci și cine ești.
Mario Scurtu, elev, bursier Harvard: Exact, cumva să pună în perspectivă atât valorile noastre personale, cât și ceea ce suntem noi capabili să realizăm. Aplicația aceasta în Statele Unite constă din are mai multe piese. Vorbim aici despre cinci premii care în cazul meu au fost olimpiadele și concursurile pe care le-am listat aici: 10 activități, 10 proiecte în care am fost implicat, 10 activități – proiecte care cumva, în general, sunt corelate cu implicarea comunitară sau pot să fie corelate cu promovarea științei. Eu am avut un astfel de proiect sau pot să fie orice, orice altă gamă. Pot să fie culturale, pot să fie istorice cumva care să le ofere o imagine mai profundă asupra persoanei pe care pe care ei aleg o admită. Urmează un eseu personal de 650 de cuvinte maxim care aduce în prin plan narațiunea ta, aduce povestea ta în prim plan.
Este piesa care este menită să lege activitățile tale extracuriculare de premiile tale, de valorile tale personale, practic să ofere aceluia care decide până la urmă dacă te admite sau nu. Da o imagine completă asupra ta.
Cătălin Ștefănescu: 650 de cuvinte înseamnă puțin.. ce ai făcut? Ce ai ales? Că trebuie să alegi ce spui despre tine?
Mario Scurtu, elev: Am avut o poveste interesantă. Am ales să vorbesc în prim plan despre curiozitatea mea intelectuală și cum au pornit toate acestea. După cum v-am spus, am fost pasionat de astrofizică de la o vârstă de 3 ani, după care cred că eram în clasa I / a II-a, am văzut la televizor o serie de reviste cu sistemul solar. Și eu un mic pasionat la vremea respectivă mi-am rugat părinții să se aboneze să primesc câte un volum la fiecare 2 săptămâni și am fost foarte, foarte entuziasmat. Țin minte că citeam volumul din revistă foarte, foarte repede. De asemenea, ele veneau și cu niște piese cu care eu urma să construiesc macheta sistemului solar. Un sistem solar pe baza unui motor se și rotea automat, ceva care mă fascina la culme.
Țin minte, asta am spus și în eseul meu. După fiecare volum, când auzeam de către un mister al universului, începeam să îmi fac propriile mele teorii despre cum s-ar putea rezolva o astfel de problemă.
Erau naive, eram un copil mic, dar era un bun exercițiu de gândire, era cumva o încercare de a-mi depăși limitele la vremea respectivă. Și țin minte că a venit și ultimul volum și cumva, din nefericire, nu mi-a mers. Nu mi-a mers sistemul solar. De acolo am corelat cu aceste mistere ale universului.
Am citit ultimul volum care se lega cumva de cosmologie, de studiul universului ca întreg, al dezvoltării acestuia, deja un domeniu destul de profund care mi-a permis, de fapt, în cadrul eseului, să corelez și cu nevoia aceasta de profunzime, cu întrebările acelea care transcend fizica.
Cătălin Ștefănescu: O întrebare care transcende fizica?
Mario Scurtu: De ce sunt legile fizice așa cum sunt? Noi luăm legile fizice de axiome când pornim pornim spre a dezvolta sisteme, dar nimeni nu-ți explică de ce sunt legile fizice așa cum sunt. Deja am pătruns în filosofie, am pătruns într-o altă zonă și sunt alte lucruri pe care fizica nu le explică când e vorba despre noi, despre oameni, despre valorile noastre morale, despre empatie, sunt lucruri care sunt total în afara fizicii, sunt și lucruri pe care eu le-am prețuit foarte mult.
Am pătruns în filozofie, dar mi-am dat seama că acestea sunt niște valori pe care eu le prețuiesc din toată inima. Și cu asta mi-am încheiat eseul, cu faptul că m-am gândit la sacrificiile financiare, poate pe care părinții mei le-au făcut pentru mine ca să-mi pot îndeplini pasiunea. Pentru că nu vin dintr-un fundal extrem de înstărit și în momentul respectiv mi-am dat seama că și eu vreau să fac ceva în genul pentru comunitatea mea.
Cătălin Ștefănescu: Am ajuns la subiectul acesta…Stai la internat?
Mario Scurtu: Am stat și la internat o perioadă. În prezent stau în gazdă. De-a lungul anilor mei de școală, am trecut de la navetă zilnică la stat în cadrul internatului de circa 2 ani. Încă o perioadă de navetă zilnică urmată de gazdă.
Cătălin Ștefănescu: Cum a fost la internat, ai putut să te concentrezi pe ce aveai de făcut?
Mario Scurtu: Într-un final, da, pot spune că a fost o experiență nouă. A fost ceva cu care a trebuit să mă adaptez, până la urmă, veneam de acasă unde aveam propria mea cameră și eram obișnuit cumva cu liniștea mea, cu intimitatea mea și mă duceam într-un mediu nou. Dar în cele din urmă chiar a fost o chestiune de timp ca să mă pot adapta în condiții de internat. A fost până la urmă un subiect care ține puțin de disciplina mea proprie și de cum mi-am formulat eu obiceiurile.
Cătălin Ștefănescu: Înțeleg că școala te susține, ceea ce firesc. Pe de altă parte nu găsești un teritoriu de dezvoltare pe măsura așteptărilor tale, în partea asta de lume unde ne găsim noi. E o decizie care îți aparține în exclusivitate. S-a întâmplat să insiste cineva să rămâi aici?
Mario Scurtu: Da, s-a întâmplat, n-aș spune neapărat să insiste, dar să-mi prezinte diferite argumente pro. Vorbesc despre oameni care de regulă au fost alături de mine. Vorbesc despre foști profesori, despre actuali profesori care să îmi pună cumva în balanță. Și asta tocmai pentru că este o decizie care vine cu cu plusurile și cu minusurile ei. Până la urmă, eu mi-am dorit să studiez în State datorită oportunităților de cercetare nemaipomenite, oportunităților de a excela, de a excela în astrofizică și nu numai. Acolo, în sistemul educațional din SUA specializarea nu funcționează ca în România, putem să explorăm o gamă mai largă de domenii. De fapt, suntem împinși să explorăm o gamă mai largă de domenii și să ne și specializăm într-una.
Dar eu voi putea explora, spre exemplu, în plan secundar, filozofia sau lingvistica, că tot o aminteam, și să rămân cu profesionalizarea mea în astrofizică. În România, din acest punct de vedere, nu există o licență în astrofizică, nu există foarte multe oportunități de cercetare. România aloca circa 0,51% din produsul intern brut în cercetare cam în anii trecuți. Cred că această informație aparține anului 2023. Nu sunt sigur, dar nu erau oportunități extrem de dezvoltate aici.
Pe de altă parte, decizia de a studia în străinătate însemna evident că trebuie să plec destul de departe, de familie, de comunitatea pe care am iubit-o foarte mult și pe care încă o iubesc foarte mult.
E o distanță foarte mare și înseamnă probabil și o schimbare culturală destul de mare și să stau departe de locurile pe care le am iubit, de persoanele pe care le iubesc, de toate aceste lucruri care m-au ajutat în formarea mea și care m-au făcut ceea ce sunt acum. Dar tocmai tocmai de aici a venit această balanță care mi-a fost prezentată.
Cătălin Ștefănescu, jurnalist: Tu ai vorbit mai devreme despre despre felul în care încearcă un sistem educațional să te cunoască nu doar ca pasionat, ci și ca ființă. Cine ești de fapt? Nu doar ce știi. În sistemul educațional în care exiști, am existat și eu, au existat și cei care sau există, cei care ne urmăresc. E mai degrabă o lume a reproducerii cunoștințelor, a memorării, a reproducerii, nu neapărat o lume a creativității, nu neapărat o lume a cunoașterii de sine. Cum ai supraviețuit când principiile tale, visul tău de educație este unul de deschidere, de descoperire a ființei. Cum ai supraviețuit în sistemul care nu de prea multe șanse din punctul ăsta de vedere?
Mario Scurtu: Da. Într-adevăr, într-adevăr, aici chiar s-a pus puțin punctul pe rană. Sistemul educațional românesc se bazează foarte mult spre dobândirea unor anumite competențe, spre memorarea unor anumite cunoștințe, unor anumitor seturi de date și lucrează mai puțin la creativitate. Ceea ce este un pericol pentru elevi, care până la urmă vor fi viitorii cetățeni care vor conduce țara.
Despre mine cum am putut eu să mă adaptez într-un astfel de mediu? Cred că faptul că am fost extrem de curios de la început și am putut să excelez într-un anumit domeniu mi-a permis cumva să primesc o oarecare apreciere. De fapt, o apreciere foarte mare din partea comunității în general și din partea reprezentanților sistemului de învățământ. Până recent, olimpicii erau și chiar și în prezent, erau recompensați pentru reușitele lor academice destul de mult.
Adică vorbim despre niște burse de olimpici care atingeau și pragul de 3.000 lei pe lună pentru medalii de aur la internaționale. Vorbim despre astfel de premii, astfel de lucruri care cumva ne sprijineau, ne impulsiona, iar acest lucru ne permitea, paradoxal, să luăm și să analizăm subiectele care ne interesează într-un cadru mai larg, să nu ne simțim presați, să nu ne simțim obligați, pentru că deja depășeam standardele unei ore de curs.
Și cumva deja intram în alte subiecte. Până la urmă, și materia de olimpiadă pot spune că nu este la fel de standardizată ca cea de la ora de curs, pentru că, de exemplu, Matematica de olimpiadă presupune foarte multă creativitate, presupune multă ingeniozitate, cu toate că că uneori se întâmplă să nu fie așa.
Se întâmplă să se refolosească probleme utilizate pentru competiții în anii trecuți, puțin modificate și tocmai la matematică.
Dar problema în sine forțează creativitatea noastră, forțează modalitatea de a vedea în afara tiparelor, de a vedea o problemă care nu se încadrează în nimic din ceea ce ai făcut până acum, pur și simplu de a găsi o soluție ingenioasă.
Deci, pe de o parte, aceste olimpiade mi-au oferit și un respect din partea comunității, care mi-a permis până la urmă să nu mă simt înghesuit de niște standarde pe care altfel comunitatea l-ar impune. Vorbim inclusiv despre niște standarde profesionale, adică există niște tendințe, oarecum trenduri în orientarea profesională, spre exemplu, foarte mulți elevi care merg spre politehnică sau spre medicină. Și cu toate că și există o astfel de tendință ca elevii dintr-o clasă, elevii de vârf dintr-o clasă să se orienteze doar spre aceste profesii.
Și este oarecum și logic, pentru că piața muncii din România nu oferă în multe situații alternative mai avantajoase de atât. Dar tocmai din punctul acesta de vedere, tocmai din tendințele astea pe care le impune comunitatea majorității, ca olimpic, unde nu se mai simte presiunea comunității la fel de mult, ai cumva un sentiment care îți conferă o perspectivă mai largă.
(…)
Cătălin Ștefănescu: S-a întâmplat să fii privit din partea colegilor tăi ca băiatul mai ciudat?
Mario Scurtu: În timpul liceului pot spune că nu. Mi s-a întâmplat în timpul școlii generale să fi văzut ca atipic. Și asta pentru că nu mă încadram în niciun tipar de persoană. Nu puteam fi numit un un elev normal, iar oamenii au o tendință să respingă ceea ce nu se încadrează unor tipare sociale.
Cătălin Ștefănescu: Simțeai lucrul acesta?
Mario Scurtu: Da, simțeam lucrul ăsta. Mă deranja lucrul, dar, pe de altă parte, nici eu nu dezvoltasem latura socială suficient de bine. Și nu în sensul că aș fi fost introvertit, mai mult în sensul în care mă orientam prea direct și prea imediat spre unele subiecte de profunzime.
Relația cu ceilalți e o mare îndemânare. Deci cumva există o artă de a fi extrovertit, există o artă de a de a comunica cu alții și de a pătrunde treptat în subiectele de interes, de a porni de la simplele politețuri, de la umor, de la discuții superficiale spre altele mai importante, spre altele mai de substanță.
(…)
Cătălin Ștefănescu: Resimți vreo formă de frustrare că școala nu reușește nivelul de performanță ideală pe care ai exprimat-o?
Mario Scurtu: Într-adevăr, mai ales când vorbim despre România se resimte acest lucru, pentru că, în multe situații, nu vorbesc în toate, se pune accentul spre niște valori intelectuale, și poate nu chiar până la capăt. După cum am spus, nu se pune accentul pe creativitate la fel de mult cum se pune pe memorare. Și într-un astfel de context ne întâlnim cu valori morale care sunt neglijate deja.
Vorbim despre o școală care în multe situații nu mai învață elevii să fie viitori cetățeni drepți, viitori cetățeni empatici, viitori cetățeni orientați spre binele comunității, ambițioși în sensul bun, ni pentru binele personal, dar pentru o pictură de ansamblu. Și cu toate că am beneficiat personal de profesori care au fost dispuși să își rupă din timpul orelor ca să ne explice astfel de lucruri, nu este ceva ce este garantat de sistem, nu este ceva ce este prevăzut de el. Deci, tocmai aceste valori care sunt esențiale pentru un om, pentru un cetățean, tocmai aceste valori etice sunt adesea omise.