Inițial, am intitulat aceste gânduri “Educația și vocile ei”, intenționând să mă refer în exclusivitate la gâlceava dlui Funeriu cu vocile tinere din sistemul de educație, mai precis la ”dialogul” din presa scrisă și ”vlogată” dintre fostul ministru Daniel Funeriu și proaspătul absolvent de liceu Andrei Șelaru și la cel de pe rețelele de socializare sau de la diferitele posturi de televiziune dintre același Selly si actualul ministru al educației Monica Anisie. Între timp a mai intrat pe scenă o voce puternică și ambițioasă, tot a unei absolvente, reprezentantă a asociațiilor de elevi de această dată, Antonia Pup. Ceea ce m-a determinat să extind referirile mele la întrebarea sugerată de titlul acestui articol.
Țin să precizez cu claritate că nu-mi propun și nici nu-mi permit să judec pe niciunul dintre cei menționați mai sus, lăsând acest atribut cititorilor care îi urmăresc și ne urmăresc cu conștiinciozitate și bună credință. Nu voi profita nici de șansa onestă de a comenta afirmații și fapte, fără a mă referi la autorii lor, după cum ne îndrumau cu demnitate și îndeptățire personalități ilustre ale istoriei și presei noastre încă de la 1840. Voi spune/scrie în continuare doar că dialogul dintre generații și dintre actorii procesului educațional este nu numai necesar, ci și obligatoriu. Cu trei condiții sine gua non: de a fi și de rămâne dialog, de a se baza pe afirmații/fapte verificate și de a se desfășura în limitele normelor morale și ale bunului-simț. Poate ar mai fi și alte condiții aplicabile când e vorba de educație, inclusiv acelea de a nu scrie la comandă și/sau pentru că ești plătit, ci pentru că îți pasă, ești parte și îți asumi rolul tău în sistem. Condiții pe care sunt convins că le îndeplinesc cei doi tineri absolvenți de liceu, voci importante ale generației lor, care au spus ce au spus și cum au spus (de cele mai multe ori pe bună dreptate, deși nu întotdeauna cu tonul potivit, tonul facând, totuși, muzica!), pentru că le pasă. Și pentru că au simțit (corect!) că e nevoie de vocea lor.
Revenind, pentru că e vremea examenelor și pentru că toată lumea (de la elevi și părinți, la Ministerul Educației și Cercetării) evaluează, clasifică și premiază educația în funcție de rezultatele obținute la aceste examene, reafirmăm cu certitudine că educație nu înseamnă doar examene sau în primul rând examene și rezultate bune la aceste examene. Educație înseamnă primordial Oameni. Oameni vii, cu emoții, griji și sentimente profunde. Cu empatie, cu prietenie și respect pentru colegi și cu recunoștință pentru părinți, profesori, societate, în general. Educația înseamnă sentimente și idealuri, visuri realizate sau în așteptare (dar niciodată abandonate), bucuria cunoașterii și tristețea nereușitei, dublată de angajamentul de a încerca din nou, pentru a depăși pasul nereușit inițial. Un angajament profund și, uneori, chiar un pariu cu viața sau cu performanțe extraordinare. Copiii, elevii intuiesc aceste adevăruri și simt că, bazându-se primordial pe competiție și clasamente, școlile devin impersonale. Ei simt că oamenii și relațiile interumane contează cel mai mult chiar și în spațiul școlar și le pasă dacă cineva ține sau nu ține la ei, după cum simt deopotrivă că în această misiune atât de complexă a dezvoltării și împlinirii noastre învățarea vine din efectul multiplicator al conexiunii umane.
Li se spune, li se repetă mereu copiilor noștri că educația înseamnă pregătire pentru viață și că este cea mai bună și mai sigură investiție pentru viitor. Deși pare la prima vedere un slogan ieftin, în ciuda tuturor neajunsurilor din educația noastră în patria lui ”curat murdar” și a promisiunilor niciodată onorate deplin, acesta nu e nicidecum un slogan ieftin, bun doar în perioade electorale sau la serbările și festivitățile școlare. În ciuda faptului că uneori realizăm acest lucru mult prea târziu, din păcate, până la urmă acesta e adevărul: cum ne este pregătirea/educația, așa ne va fi și viața în viitorul apropiat sau mai îndepărtat. În fond educația este ea însăși viață. Viața noastră. Mai mult sau mai puțin asumată și/sau mai mult sau mai puțin risipită. La început simțim mai puțin partea de risipire, pentru că, fiind încă prea tineri și sub grija atentă a părinților, avem ce și, cei mai mulți, și de unde risipi. Și nu mă refer aici în principal la partea materială a risipirii, ci, în primul rând, la prea plinul emoțiilor și sentimentelor, la energiile din noi. Apoi e vârsta școlară, dublată de inocența-i caracteristică, dar și de începuturi de angajament. Aparent, un angajament cu noi înșine și cu familiile noastre. În realitate, un angajament social, pentru că școala, sub diversele ei forme și manifestări, este pepiniera fundamentală a socialului responsabil și fecund. Sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. Cine a urmărit celebrul serial Viața la Casa Albă sunt convins că nu va uita niciodată pledoaria lui Aaron Sorkin cum că: ”Educația este soluția imediată. Educația e tot. Nu avem nevoie de schimbări mici, avem nevoie de schimbări gigantice, monumentale. Școlile ar trebui să fie niște palate. Concurența pentru cei mai buni profesori ar trebui să fie feroce. Oamenii aceștia ar trebui să câștige sume cu șase cifre. Școlile ar trebui să fie incredibil de scumpe pentru guvern și absolut gratuite pentru cetățeni, la fel ca apărarea națională.” Cheltuielile cu apărarea națională în S.U.A., desigur.
În lipsa unui buget ca al Statelor Unite, ce ar trebui să știm și să facem, de ce ar fi nevoie pentru a dezvolta și valorifica uriașul potențial de gândire și de creativitate pe care îl au (încă doar parțial descoperit și cultivat) copiii noștri? Poate ar trebui început de la a recunoaște școala drept cea mai mare investiție a noastră și de la a considera formarea profesorilor și predarea ca fiind cea mai importantă profesiune socială. Pentru asta ar trebui să reformulăm ideile și concepțiile care ne leagă de trecut, să uităm de competiția discriminatorie din școlile noastre, de evaluările mecanice, de examenele și de testele cu modele de subiecte și cu simulări repetate, de rezultatele și valorile falsificate ale acestui mod de a face școală și, în loc să-i învățăm pe copii doar să știe ce li se spune și ce li se cere, să-i învățăm cum să învețe și ce și cum să facă cu ceea ce știu pentru a se împlini la potențialul lor maxim. Să recunoaștem apoi că învățarea și școala bună nu înseamnă doar note maxime la examenele naționale, reconsiderând abordările, intrările și ieșirile și susținând prin procesul educațional abilitatea copiilor de a se minuna, de a-și imagina, de a se exprima liber, de a analiza, de a compara, de a se îndoi, de a critica și de a avea păreri proprii argumentate. De a-și explora opțiunile și potențialitățile și de a rămâne mereu deschiși la provocări și soluții inedite. Să educăm copiii în așa fel încât să nu poată fi înșelați (cu convingerea că, dacă ceva e câștigat prea ușor, acesta poate fi un test). Să cultivăm creativitatea, susținând pasiunea pentru învățare permanentă, condiționări vitale pentru a ne asigura că putem gândi cu succes până la capăt în situațiile și condițiile cele mai dificile pe care ni le poate rezerva viitorul. Să fim convinși și să milităm pentru ideea că scânteia unui copil poate schimba lumea. De aceea dialogul dintre generații este acum mai necesar ca niciodată. Chiar obligatoriu. Poate cu ceva mai multă înțelegere și grijă din partea seniorilor, celor tineri putându-li-se accepta ezitările și căutările firești de la începutul asumării depline a rolurilor lor individuale și sociale. Altfel, va trebui să recunoaștem în continuare cu tristețe că, deși copiii se nasc liberi, peste tot sunt școli…
În atari codiții, întrebarea care ar persista, despre noi toți, este dacă mai vrem și dacă putem să fim o societate educată. Întrebare cu posibil grad înalt de necunoscute, deși programul Președinției României ”România educată” ne spune cu certitudine că în următorii zece ani va trebui să devenim și să rămânem apoi, pentru a fi. A fi educați, desigur. O Educație cu majusculă.
_________________________________________________________________________________________________
Despre autor:
Mircea Bertea este Directorul Colegiului Național Pedagogic “Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca, profesor asociat la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare Paris, expert al Uniunii Europene pentru Educație și Cultură.