E tot mai greu să rămâi lucid. Luciditatea, adică înțelegerea imparțială și mai profundă a realității, necesită eforturi tot mai mari, ne costă tot mai mult. Factorii implicați sunt mai mulți, dar menționez aici câțiva.
1.Expunerea zilnică la o cantitate tot mai mare și mai volatilă de informații. Bombardamentul informațional pe care îl trăim zilnic (sms-uri, mailuri, postări, breaking news, etc) este atât de evident că existența lui nu mai trebuie argumentată. Consumăm compulsiv tot mai multe informații, devenim informavori, până la a ajunge să suferim de obezitate informațională. Consumul informațional excesiv e sustinut și de modul de funcționare a creierului nostru, care produce o descărcare de dopamină, o mică senzație de plăcere, cu fiecare informație nouă pe care o asimilăm. Facem adicție la informație. Dar uităm (sau nu știm!) că relația dintre eficiență sau înțelegere, pe de o parte, și informație , pe de altă parte, este de U inversat. Adică, până la un punct, cu cât știm mai multe, cu atât suntem mai eficienți și înțelegem mai bine. Însă peste acel punct, plusul de informație ne face să întelegem tot mai puțin și să fim tot mai ineficienți. Dacă masa de informații e prea mare, ne e tot mai greu să identificăm patternurile stabile importante, ne e tot mai dificil să facem diferența între informația relevantă sau validă (=semnal) și informația nerelevantă sau invalidă (=zgomot). Așa cum, când mâncăm prea mult, nu mai putem metaboliza mâncarea și o stocăm sub formă de grasimi, tot așa, când consumăm prea multă informație, nu o mai putem procesa și o stocăm în minte, prost procesată, ajungem la obezitate informațională. Consumăm tot mai multă informație dar reflectăm tot mai puțin asupra ei.
Excesul de informație ne face mai puțin lucizi. Ca exercițiu de igienă mintală, fiecare dintre noi, pentru fiecare domeniu în parte, trebuie să identificăm punctul de inflexiune, de unde anume, plusul de informație nu mai aduce valoare adaugată ci devine toxic. Dar acest exercițiu e dificil, și chiar dacă îl începem, îl abandonăm repede.
2.Analfabeții funcțional au ajuns să controleze „realitatea”. Analfabeții funcțional, cei care știu să citească, dar nu prea înțeleg ce citesc, au crescut, nu mai sunt doar în școală. Sunt omniprezenți. Își promovează opiniile pe rețele de socializare, pe bloguri, prin comentarii, fac sharing sau dau like la orice banalitate, pentru că e ușor de înțeles. Au câteva carateristici comune: a) între input (informația pe care o primesc) și output (informația pe care o distribuie) nu pun nici un dram de gândire critică; b) caută mereu să își confirme prejudecățile, decupează și promovează doar faptele și argumentele care le susțin opiniile, ignoră restul; c) își proiectează emoțiile viscerale peste fapte și argumente (citiți comentariile la o știre de interes și veți vedea că ele se polarizează imediat și devin viscerale; bășcălia, ridiculizarea, înjurătura anihilează argumentația). Din păcate, analfabeții funcțional sunt mulți. Și înainte erau, doar că părerile lor rămâneau la nivel local, în arealul în care ei trăiau. Acum, cu internetul, opiniile lor, împărtășite și sustinute de toți asemenea lor, dobândesc expunere globală. Grupuri mari de oameni, închiși în bulele lor, împărtășesc aceleași opinii, pentru simplul fapt că și alții, cu prejudecăți și atitudini viscerale similare le susțin, nu pentru că sunt valide. Prin urmare, fiind majoritari, imaginea lor despre ce e realitatea se impune ca normă; realitatea, așa cum o văd ei, e susținută ca fiind realitatea însăși. Degeaba argumentezi împotrivă, cu argumente logice și factuale, au ei grije să te marginalizeze, să te ridiculizeze, să te ia la bășcălie, să te condamne cu mânie proletară. Orice deviere de la realitatea cum o văd ei e deviere de la realitatea însăși, deci trebuie aspru sancționată.
Culmea, analfabeții funcțional primesc o mână de ajutor de la cei care au puterea. După cum știm, politicienii sunt oportuniști, se uită la „cum bate vântul”, care e opinia susținută de majoritate, o preiau și o promovează. Pentru că așa câștigă voturi. Puterea coruptă și analfabetismul funcțional se susțin reciproc. Iar manipularea devine mult mai ușoară. E suficient să decupezi o temă, să angajezi câțiva influenceri (dacă e posibil, cu epoleți) care să o promoveze intens, intr-o cheie emoțională, ca apoi analfabeții funcțional să facă restul. Ei o preiau fără să reflecteze, îi dau share și like, o împachetează în propriile emoții, îi stigmatizează pe cei care nu se aliniază, și impun tema ta și perspectiva ta asupra ei, ca realitatea însăși. Iar apoi tu, de la putere, te simți legitimat să iei deciziile pe care le dorești, pentru că, nu-i așa?, se bazează pe realitate!! În acest peisaj, luciditatea e ca o cetate asediată, rezistă tot mai greu.
3.Cultura fricii e dominantă. Realitatea are, întotdeauna, asprimea ei, pericole și riscuri, dar de o vreme, așa cum e prezentata pe canalele media, e doar pericol și risc. Aproape totul e prezentat într-o cheie de pericol, care să ne inducă teama. O banală ploaie de vară acum are cod roșu, de pericol, o ceartă obișnuită între adolescenți e acum bulying, cuvântul „negru”, utilizat de un arbitru ca să indice cum e îmbrăcat cineva, nu ca să jignească, e socotit ofensator. Lumea e tot mai plină de ofensați, de toate felurile. În ultimii doi ani, cultura fricii-ideea că trăim într-o lume plină de pericole și noi suntem foarte vulnerabili dacă nu facem ce zic ei – a atins apogeul. După diverse date, coroborate, față de perioada de dinainte de pandemie, acum anxietatea a crescut cu 30-40%! Mintea noastră devine mult mai atentă dacă ceva e prezentat ca pericol, decât ca fapt pur și simplu sau ca problemă de rezolvat. Iar cine captează atenția, capteaza mintea și comportamentul. Dacă îl faci pe om să simtă frica, el va prelua mult mai ușor și necritic tot ce îi oferi: perspective asupra realității, atitudini, decizii, iluzii. Frica ne face mai conformiști și mai obedienți față de lideri. De exemplu, ascultăm acum cu mai multă atenție ce ne spun aceiași politicieni tîmpi, nu pentru că ei s-au deșteptat, ci pentru că noi suntem mai anxioși și frica ne face mai ascultători și mai conformiști. Frica îi face pe oameni să renunțe la obiecțiile critice, să susțină, fără să intenționeze, regimuri autoritare. Fugim de libertate ca să ne simțim mai în siguranță, ca să parafrazez pe E. Fromm. Cultura fricii ne paralizează luciditatea.
4. Militantismul e la modă. Este bine să militezi, cu mintea ta, pentru realizarea unor proiecte, a unor idei. Dar dacă, angajându-te în așa ceva, începi să distorsionezi realitatea, să ignori sau să distorsionezi părți din realitate doar pentru că ele nu se potrivesc cu viziunea ta, atunci ai trecut în militantism, iar militantismul e toxic. În Europa de Est am avut parte de el cu vârf și îndesat. În regimul socialist, angajamentul pentru ideologia marxist-leninistă, „militantismul revoluționar”, „intelectualitatea angajată” ne-au distrus viețile. Dacă mergeam la bibliotecă și ceream o carte, care nu era conformă cu ideologia oficială, nu o primeam pentru că era pusă la index, considerată periculoasă. La teatru nu se jucau piese incorecte politic, ba chiar cuvintele erau cenzurate de militanții noii ideologii: nu puteai spune „domnule” și „doamnă”, pentru că erau ofensatoare și burgheze, ci doar “tovarăș” și „tovarășe”. Acum ideologiile s-au schimbat, iar militantismul cu agenții lui au reapărut. Interzic speakeri nealiniați la ideologiile lor chiar în campusuri universitare, unde libertatea de gândire ar trebui să fie incontestabilă, interzic spectacole incorecte politic, interzic accesul unor sportivi la competiții sportive, interzic cuvinte. Cauza pentru care ei militează e Adevărul, nu mai pot tolera alt adevăr. Devii suspect și numai dacă îți pui semne de întrebare. În timpul pandemiei, de pildă, dacă te îndoiai că morții post-covid sunt morți de covid, adică iterai un principiu logic, că o relație de succesiune nu e neapărat o relație de cauzalitate (post hoc non propter hoc, cum ziceau logicienii, încă din Evul Mediu) erai făcut „șoșocist”. Acum, de exemplu, dacă câțiva începem să ne îndoim de eficiența sancțiunilor împotriva Rusiei (oare nu cumva, având costuri tot mai mari la energie, Europa va deveni necompetitivă economic și milioanele ei de săraci vor fi și mai săraci?) automat devenim suspecți și se vor găsi destui care să ne stigmatizeze ca suntem oamenii lui Putin. Pentru militanții care sunt angajați “cu arme și bagaje” pentru cauza lor, o opinie diferită e un delict de opinie. Luciditatea trebuie înfierată sau măcar intimidată. Mulți oameni normali la cap renunță și tac. Cum se zicea pe vremea lui Stalin, ți-e mai bine să greșești în interiorul partidului decât să ai dreptate în afara lui.
Rezumând, e tot mai greu să fii lucid într-o lume care seamănă tot mai mult cu o mlaștină informațională, în care analfabeții funcțional stabilesc ce e realitatea, unde ți se cultivă frica pentru ca să ajungi conformist, unde militanții (niște nenorociți de propagandiști, camuflați) te stigmatizează dacă ai îndoieli sau opinii diferite. Prețul pe care îl plătești ca să rămâi lucid e tot mai mare. Câtă luciditate, atâta suferință, zicea Camil Petrescu. Dar oare mai merită? E atât de ușor să mimezi că ești implicat și tu într-o cauză, să te conformezi, ca să fii în siguranță, să eviți orice conflict cu analfabeții funcțional, să te lași dus de fluxurile de știri, cum se lasă ceilalți.
Eu cred că luciditatea e o datorie etică, înainte de a fi un efort cognitiv. Câtă vreme mai punem preț pe adevăr și pe libertate, merită să plătim costurile lucidității. Căci luciditatea e premisa libertății și a cunoașterii adevărului. Dubito ergo cogito. Cogito, ergo sum, ne învață Descartes și tot Iluminismul. Dacă vrem să fim liberi trebuie să gândim mai mult, iar gândirea începe cu îndoiala. Începe prin a-ți lua un răgaz și a pune sub semnul întrebării informația ce ți se dă, a reflecta asupra validității și relevanței ei. Devenim lucizi prin reflecție, nu prin intenție. Cei care vor rezista și vor rămâne lucizi vor fi probabil tot mai puțini și mai singuri, dar prețul merită plătit.
_____________
Mircea Miclea este psiholog, profesor de științe cognitive aplicate la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cercetător. A fost cel mai tânăr șef de catedră din istoria Universității, cancelar al UBB, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească. Ministru al Educației în perioada decembrie 2004 – noiembrie 2005, a fost timp de 5 ani președintele comisiei prezidențiale în mandatul lui Traian Băsescu care a realizat Raportul pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării, diagnoză care a stat la baza Pactului național pe educație semnat în 2008 de toate partidele politice și apoi la baza Legii educației nr. 1/2011 în vigoare în prezent, dar modificată masiv de guvernările care s-au succedat în ultimii 10 ani. Doctor în psihologie și cu un masterat în administrarea afacerilor, Mircea Miclea este fondatorul Institutului de cercetare-dezvoltare Cognitrom, care dezvoltă produse la intersecția dintre psihologie si tehnologie, două dintre acestea fiind paxonline.net și depreter.ro.