Spun răspicat dintru început: Nu profesorii ar trebui să fie în stradă. Nu salariul cadrelor didactice ar trebui să facă obiectul și subiectul acestei greve. Nici măcar n-ar trebui să se vorbească despre salariu ca atare. Aceasta n-ar trebui să fie greva profesorilor din România. Nu profesorii ar trebui să fie în stradă, întreaga societate ar trebui să protesteze pentru ca ei să se poată întoarce în clasele și la elevii lor.
Așadar, nu despre mărirea salariilor în Învățământ (majusculă de speranță!) ar trebui să se vorbească, ci despre locul pe care acesta și angajații lui îl ocupă în grila-standard de salarizare la nivel de țară conform valorii și importanței sociale a muncii prestate. Și, prin urmare, nu atât despre GREVĂ ar trebui să vorbim, cât despre nevoia de introspecție lucidă și de reponsabilitate națională pentru viitor. Și nu este vorba aici și acum doar despre viitorul dascălilor, ci despre viitorul nostru, al tuturor.
Cunoașteți vorbele Să stăm strâmb și să judecăm drept. Ele au făcut mult timp și fac în continuare istorie în spiritualitatea și în practica românească.
Poate vă veți întreba ce legătură au vorbele și poziția aceasta cu greva din învățământ (Folosesc în acest articol cuvântul învățământ, considerându-l reprezentativ pentru universul concret al școlii noastre, mult uzitatul educație având un sens mai larg și inclusiv, pentru că educație se face și în familie și în societate în general). Vă reamintesc doar că aceste vorbe (Să stăm strâmb și să judecăm drept), devenite la noi realitate, fac, tot la noi, casă bună cu înruditele Capul plecat sabia nu-l taie, precum și cu binecunoscutul Stai în banca ta! Stai în banca ta, adică fii ascultător, respectuos, cuminte etc., dacă vrei să-ți fie bine! Binele acesta nu era definit, dar puteam presupune că era vorba despre a-ți fi bine la școală și apoi bine în viața cea de toate zilele, pentru că și viața cea de toate zilele are băncile, lecțiile și binele ei. Țineți minte lecția aceasta, nu-i așa? Nu era și încă nu este una opțională. Am participat la ea majoritatea dintre noi și iată, stând în banca noastră, am ajuns în situația în care suntem azi. Adică în situația în care mai mult de două treimi din angajații din învățământ continuă greva, deși anul școlar ar trebui să se încheie, să urmeze examenele naționale și mult așteptata vacanță de vară.
Pentru mine este foarte clar că nici clasa politică, nici societatea noastră așa-zis civilă și nici chiar sindicatele n-au înțeles și nu înțeleg nici acum că educatoarele, învățătorii, profesorii, personalul didactic în general nu ar trebui niciodată pus în situația de a declara și de a face grevă. Și nici într-un caz grevă pentru salarii! Aceasta, pentru că este obligația fundamentală a societății și a statului, conștienți fiind de rolul și îndatoririle lor constituționale, să se asigure că elevii și copiii din țara lor beneficiază de cel mai bun învățământ și de cea mai bună educație posibilă și, implicit, de cele mai bune cadre didactice. Și, prin urmare, să asigure baza materială, financiară, logistică, metodologică și de protecție socială care să ducă la transformarea acestui deziderat în realitate.
Cum? Nicidecum prin ”oferirea” unei mii de lei sau a 25 de procente la sau din salariul actual al cadrelor didactice, pentru că 25 sau chiar 60 la sută din puțin înseamnă tot puțin și pentru că, în orice țară civilizată, salariul, dincolo și mai presus de o sumă de bani, este dovada aprecierii și valorii pe care societatea o atribuie celui angajat să presteze o anumită muncă la indicatorii cantitativi și calitativi stabiliți prin contract. Așadar, măcar în al doisprezecelea ceas, ar trebui înțeles și asumat faptul că nu salariul cadrelor didactice trebuie negociat în România. Nici n-ar trebui să vorbim de salariu ca atare, ca sumă, cuantum în lei. Ar trebui să vorbim însă, să se analizeze cu luciditate și cu responsabilitate locul pe care Învățământul și oamenii lui îl ocupă în grila-standard de salarizare la nivel de țară conform valorii și importanței sociale a muncii prestate. Pentru că grila actuală și coeficienții atribuiți învățământului (maximum 2,61 pentru un profesor de liceu din 14, cât este coeficientul maxim, și maximum 4,75 pentru un profesor universitar!) nu numai că sunt derizorii, dar sunt deopotrivă și jignitori și descalificanți pentru categoria profesională a cadrelor didactice. Într-o evaluare ca la școală, de la 1 la 10, în baza acestor coeficienți, nota atribuită profesorilor ca valoare a muncii lor de statul român este de 1,86. Și, de aici, o problemă de calcul elementar și de bun-simț: cum poți să-i ceri unei categorii profesionale pe care o evaluezi cu maximum nota 2 (dacă ar fi să exprimăm coeficienții în note de la 1 la 10) să presteze o activitate profesională și socială cât mai aproape de nota 10?!
Să revenim, care ar fi locul cuvenit învățământului, educației în general, în grila-standard națională și cum ar trebui stabilit locul acesta? Răspunsul este simplu și la îndemână: dacă vrem școală de nota 10, este nevoie ca cei mai buni dintre tinerii noștri (absolvenții de nota 10) să fie motivați spre a se îndrepta spre această profesie, spre cariera didactică, cum se întâmplă în Finlanda sau Danemarca, spre exemplu. Și, ca acest lucru să fie posibil, coeficientul de salarizare în învățământul românesc trebuie să înceapă, pe grila-standard actuală, de la 10 și nu de la 1,2 până la maximum 2,61 cum se întâmplă acum. Adică, pentru a mă exprima foarte clar, imaginea aceasta rușinoasă în care, pe un podium al importanței muncii și al salarizării bugetare în România cu 14 trepte (treapta a 14-a fiind cea mai înaltă și mai bine plătită), cu învățământul înghesuit între treptele 1 și 3 ale podiumului, trebuie ștearsă pentru totdeuna și uitată de urgență. Pentru că, altfel, riscăm să așezăm pe aceleași locuri derizorii și viitorul țării noastre. Nu, nu sunt acestea nicidecum vorbe mari, ci doar dureros de adevărate. Și, chiar dacă ar fi să o facem acum, în acest al doisprezecelea ceas, am convingerea că merită să fie luată această decizie strategică cu bătaie lungă, așezând cadrele didactice și învățământul românesc pe treptele de la 10 în sus ale acestui podium al valorilor și al recunoștinței naționale. Dacă ne dorim profesori de nota zece și, în consecință, elevi și școală de nota zece și, în anasamblu, o educație, o societate și o Românie educată de nota 10, trebuie investit primordial în profesori și în elevi. Pentru că, nu-i așa, simțim dureros și îngrijorător de ceva vreme pe pielea noastră acest adevăr, anume că dacă educație nu e, nimic nu e!
Pe termen scurt, chiar imediat, soluția se cheamă solidaritate și responsabilitate națională pentru învățământul românesc. Ceea ce ar însemna în consecință, după cum spuneam mai sus, că profesorii nu ar mai fi, nu ar mai trebui să fie niciodată în stradă, ci în școli, în clasele și la elevii lor, adică la copiii dumneavoastă și ai țării acesteia.