Strategii, planuri, promisiuni. Ministerul Educației ne-a obișnuit să nu facă nimic, dar să ne promită că va combate violența, deci și bullyingul. În timp ce Ministerul e cu nasul în hârtii (a trecut o lună de când a pus în dezbatere o procedură pentru managementul violenței în școli), bullyingul și violența sunt la ele acasă în România: un primar umilește public o minoră însărcinată aflată într-un centru de copii, care naște prematur la câteva zile distanță, mai mulți copii fac cerc în jurul unei scene de violență a trei adolescente împotriva unei fetițe de 13 ani, un elev din doi este victima actelor de amenințare, de umilire sau de violență fizică – sute de mii de copii sunt umiliți, excluși, amenințați, bătuți, sute de mii de copii primesc mesaje umilitoare în mediul online.
Nu pot simți altceva decât revoltă. Multă revoltă. Nu avem voie să rămânem pasivi la fenomenul care ia amploare în jurul nostru, deoarece efectele violenței în general și ale bullyingului în particular sunt nu doar cele imediate, ci sunt pe termen lung, nu doar pentru victime, ci și pentru agresori. Pe termen scurt, victimele pot avea anxietate, depresie, pot să aibă note mai mici la școală, iar pe termen lung bullyingul este corelat cu imposibilitatea de a avea relații sănătoase și de durată și chiar cu acte de sinucidere. Agresorii pot rămâne agresori pe termen lung, cu riscul de accentuare a comportamentului și chiar de a comite infracțiuni.
Avem legi, avem comisii, avem și responsabilități împărțite, dar avem și rezultate? Bullyingul a fost definit în Legea Educației abia în anul 2019. La momentul respectiv, România se situa pe locul 3 în clasamentul celor 42 de țări în care a fost investigat fenomenul, potrivit unui raport al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Normele de aplicare pentru combaterea bullyingului există din anul 2020. Conform acestor norme, fiecare școală ar trebui să se ocupe de prevenirea bullyingului și să aibă propria strategie de prevenire și combatere. Formarea profesorilor ar include noțiuni legate de bullying, intervenția s-ar face multidisciplinar prin cooperarea mai multor instituții, în fiecare școală ar fi un grup de acțiune anti-bullying. Sună frumos, dar dacă ne uităm la cifre, numărul cazurilor de bullying a crescut. Numărul cazurilor de violență în mediul școlar, în general, a crescut și el. Unde greșim? E nevoie ca Ministerul Educației să fie mai asumat și să nu mai prezinte doar cifre, planuri peste planuri, ci explicații și soluții.
Între neputință și implicare, copiii care au norocul de a avea adulți implicați în jur vor răzbi, vor putea rupe cercul, dar cei mai puțin norocoși vor rămâne prinși în capcană. Adulții care sunt cel mai aproape de copii, fie ei părinți sau profesori, sunt neputincioși în fața fenomenului, de multe ori nu știu cum să intervină sau sunt ei înșiși agresori. Școala așteaptă de la părinte, părintele nu poate, nu știe și se întoarce către școală – școala e amorțită și prinsă în procedurile de zi cu zi. Sunt școli care iau măsuri, fac acțiuni de conștientizare, intervin eficient, de la teatre până la jocuri de rol și sesiuni de coaching – despre care ar trebui să aflăm mai des și de la care alte școli ar putea învăța. Sunt de asemenea organizații neguvernamentale care sprijină școlile și familiile și încearcă să reducă din fenomen. Dar lor trebuie să li se adauge mai mult din efortul statului, care trebuie să direcționeze resurse, nu doar hârtii. Când am propus ca amendament la Legea Educației ca în fiecare școală să existe un consilier școlar, coaliția de guvernare a respins amendamentul fără ezitare.
Intervenția, oamenii costă. Însă efectele pe termen lung costă și ele. Fără oameni, fără resurse, investite mai ales în prevenție, vom avansa cu viteza melcului sau fenomenul se va adânci. Siguranța nu trebuie să mai depindă de noroc. Nici să fie doar o promisiune pe hârtie.
Nota redacției: Silvia Dinică este membru al partidului USR. Opiniile sale nu reprezintă poziția redacției.