În perioada dinaintea Halloweenului, un trend de pe TikTok readuce în atenție felul în care copiii ajung protagoniștii unor farse puse la cale chiar de părinții lor. Cu ajutorul unui filtru care afișează o fantomă pe ecranul telefonului, adulții își surprind copiii și filmează reacțiile acestora, de la uimire și teamă până la plâns și panică. Clipurile sunt distribuite și comentate pe rețelele sociale, iar ceea ce pentru unii pare o glumă nevinovată ridică întrebări despre limitele divertismentului online și responsabilitatea adulților față de copii.
Cât de inofensive sunt astfel de farse și ce efect pot avea asupra sentimentului de siguranță al unui copil?
Am ajuns întâmplător la un astfel de clip, m-am uitat uimită și apoi au început să curgă filmulețe similare. Așa că am cerut părerea unor specialiști despre impactul acestor practici și despre rolul pe care îl joacă expunerea copiilor în mediul digital.
Monica Jitariuc este consultantă de comunicare și trainer, cadru didactic asociat la departamentul de Sociologie al SNSPA, cursul de cultură digitală, și a adus în discuție vulnerabilitatea copiilor implicați în astfel de trenduri.
„«Ghost prank» arată cât de ușor putem transforma vulnerabilitatea unui copil în divertisment pentru alții. Adultul pregătește situația, controlează camera și decide ce publică, iar copilul devine protagonistul unei scene al cărei scop nu îl cunoaște. Mă preocupă această diferență de putere: unul produce conținut, celălalt trăiește experiența. Faptul că reacția lui poate aduna vizualizări nu justifică provocarea și expunerea ei.”
Și pentru Andreea Goliță, psiholog și psihoterapeut, este greu de înțeles cum frica unui copil poate deveni o formă de divertisment pentru adulți.
“Eu sunt mamă a două fete și psihoterapeut, iar din ambele roluri mă întreb ce anume ni se pare amuzant atunci când un copil plânge, țipă și își caută disperat părintele?! Ce vedem în aceste filmulețe? Cu siguranță nu vedem doar o sperietură, ci vedem un copil care trăiește o frică reală și un adult care, în loc să îi ofere siguranță, alege să îi provoace acea frică și să îi filmeze reacția.”
Dincolo de reacțiile copiilor, aceste videoclipuri ridică și o întrebare despre rolul pe care îl joacă expunerea online în relația dintre părinți și copii. Atunci când o experiență de familie este transformată în conținut pentru rețelele sociale, atenția adultului se poate îndrepta de la reacția copilului către felul în care scena va fi primită de public. Monica Jitariuc explică riscurile acestei schimbări de perspectivă.
“Camera schimbă și felul în care suntem prezenți în relația cu copilul. Apare un public imaginar, pentru care anticipăm deja cât de amuzant va fi clipul, ce comentarii va primi și cui îl vom trimite. În acel moment, există riscul să fim mai atenți la potențialul scenei decât la omul din fața noastră. Mi se pare important să ne întrebăm ce se întâmplă cu grija și disponibilitatea noastră atunci când începem să privim viața de familie prin ochii unei audiențe.”
Andreea Goliță atrage atenția că efectele acestor farse trebuie privite dincolo de sperietura de moment. Pentru copil, reacția părintelui în fața fricii contează, mai ales într-o etapă în care acesta se bazează pe adult pentru protecție și liniștire. În cazul videoclipurilor în care părinții provoacă intenționat teamă pentru a filma reacția copilului, problema ține și de felul în care adultul răspunde vulnerabilității celui mic.
“Adevărata problemă a acestui fenomen nu o văd în fantoma care apare pe ecran, ci mai degrabă în singurătatea în care este lăsat copilul cu emoțiile lui. Pentru un copil, părintele este omul către care se îndreaptă atunci când ceva îl sperie. Iar în aceste situații, tocmai omul care ar trebui să îl protejeze devine sursa fricii. Nu înseamnă că fiecare astfel de episod va produce o traumă, dar înseamnă că, pentru câteva momente, adultul alege să fie spectatorul suferinței propriului copil, în loc să fie omul la care acesta poate găsi protecție.”
Răspândirea acestor videoclipuri ridică și problema normalizării unor comportamente prin repetarea lor pe rețelele sociale. Atunci când o farsă este preluată de tot mai mulți utilizatori, popularitatea ei poate ajunge să fie confundată cu acceptabilitatea.
Monica Jitariuc: „Repetarea aceluiași scenariu în feed poate crea impresia că avem de-a face cu o practică obișnuită și acceptabilă. «Am văzut și la alții» ajunge să înlocuiască întrebarea «Este potrivit să fac asta?». De aceea, cred că educația digitală a adulților trebuie să includă mult mai mult decât folosirea aplicațiilor. Avem nevoie de discernământ în privința lucrurilor pe care le filmăm, a situațiilor pe care le provocăm și a momentelor pe care alegem să le păstrăm în afara internetului.”
Dincolo de efectul imediat al farsei, publicarea videoclipului ridică și problema dreptului copilului la demnitate și la o identitate digitală pe care să o poată construi, în timp, prin propriile alegeri. Specialistul în comunicare vorbește despre nevoia unei educații digitale care să îi ajute pe adulți să evalueze nu doar conținutul pe care îl publică, ci și consecințele situațiilor pe care le creează pentru a obține reacții și vizualizări.
„Mai este și problema identității digitale pe care o construim pentru copii înainte ca ei să poată decide cum vor să fie văzuți. Un moment de teamă poate circula dincolo de contextul inițial și poate rămâne accesibil mult după ce familia l-a uitat. Eu aș folosi un criteriu simplu înainte de publicare: îi respectă acest clip demnitatea și i-aș putea explica, peste câțiva ani, de ce am ales să îl arăt unor necunoscuți? Responsabilitatea noastră este să ținem cont și de viitorul copilului, atunci când el încă nu o poate face. Și, desigur, de dreptul lui la propria demnitate.”
Copiii noștri nu au nevoie să învețe că lumea este un loc în care nu se pot baza pe nimeni, ci au nevoie să știe că atunci când lumea îi sperie se pot baza pe NOI.
Andreea Goliță: „În cabinet lucrez în principal cu adulți, iar în spatele dificultății lor de a cere ajutor, de a avea încredere sau de a-și arăta vulnerabilitatea, întâlnesc povești despre momente în care frica, rușinea sau neputința lor nu au găsit un adult care să le fie alături. Nu vreau să spun că o singură întâmplare poate determină felul în care vom fi ca adulți, clar vorbim despre experiențele repetate din care învățăm ce putem aștepta de la oamenii importanți din viața noastră. Dar sunt mesaje care pot rămâne cu noi o viață: «Când mi-e frică, sunt singur. Când plâng, ceilalți râd.»”
Cred și eu că noi, părinții, nu avem rolul de a ne feri copiii de toate fricile vieții, lucru care nici nu ar fi posibil. Avem însă responsabilitatea de a nu deveni noi cei care le provoacă intenționat teamă pentru câteva secunde de amuzament. Încrederea că, atunci când le este greu, nu sunt singuri se construiește zi de zi, prin felul în care le răspundem emoțiilor și vulnerabilităților. Este trist să punem această încredere la încercare pentru un filmuleț pe TikTok, cu atât mai mult cu cât publicarea lui poate afecta și demnitatea copilului.
Înainte de a apăsa butonul de publicare, ar trebui să ne întrebăm dacă râsul obținut pe seama fricii copilului merită prețul pe care îl poate plăti acesta.