Întotdeauna m-am întrebat cât de greu este pentru cineva să poarte povara dublului discurs, cel public și cel al unei realități intime. Când eram elevă, mă gândeam cum un profesor de filosofie și științe socio-umane poate avea certitudini monolitice când tocmai esența acestei discipline e spiritul său dubitativ. Pe vremea aceea nu știam să-l numesc în vreun fel anume, dar după ce am mai crescut am găsit să-i spun ambivalența de la catedră.
Acum când experimentez și rolul celălalt, profesorul, îmi dau seama cât este de important nu să nu ai convingeri, pentru că toți avem, ci să nu încerci să le impui celorlalți ca reguli de viață, cu atât mai mult cu cât catedra îți oferă o mică altitudine și vocea ta poate să sune ca din amvon. Am, din fericire, privilegiul unei materii care invită ofertant la discuții și interpretări, dar care în același timp atinge mereu niște realități dogoritoare. Nu demult eram preocupați de structura familiei tradiționale, și ca atare am decis să-i dedicăm un referendum. Tot răul spre bine pentru că am scăpat de data aceasta să mai punem o cărămidă la intransigența și intoleranța care ne caracterizează.
A vorbi despre partide politice la ora de istorie nu înseamnă să faci propagandă; nu înseamnă să faci politică în școală și să montezi conștiința copiilor într-o direcție anume. Înseamnă doar a le da instrumentele necesare cu care să lucreze din momentul în care devin majori cu drept de vot. Contextualizarea nu e păcătoasă, scoaterea din context da. Dar cât de corect este să ții un discurs în fața elevilor despre necesitatea votului pentru familia tradițională și despre oculta vaccinului? Toate aceste interogații îmi provoacă o ușoară neliniște având în vedere că profesorii vor trebui să supravegheze păstrarea măsurilor de protecție împotriva coronavirusului: purtatul măștii, igiena mâinilor și distanțarea socială. Ce vor face acei profesori care sunt purtătorii de cuvânt ai pseudoștiinței, conspirației și captivii sentimentului de cetate asediată? Vor practica dublul discurs? Vor îndemna copiii spre a respecta măsurile de prevenție sau vor predica negarea pericolului? Orice ar fi, cred că este cumplit să trăiești într-o balanță de idei aflată în perfect dezechilibru. Unii profesori vor fi foarte atenți ca elevii să fie în siguranță, dar sunt conștientă că nu toți vom face asta. Discuția cred că este mai degrabă, așa cum am zis la început, despre povara de a spune ceva ce contrazice sistemul axiologic al fiecăruia.
Mulți predăm Holocaustul pentru că este în programă, dar nu toți credem în el.
Mulți predăm extrema dreaptă în România ca o lecție en passant pentru că nu considerăm necesară insistența asupra subiectului.
Mulți predăm regimul comunist, dar nu toți facem o discuție despre decretul 770.
Mulți predăm lecții despre libertăți și drepturi cetățenești, dar la fel de mulți ne irităm atunci când suntem contraziși din bancă.
_________________________________________________________________________________________________
Despre autor:
Roxana Rusin este profesor de istorie la Liceul Teoretic Nichita Stănescu din București.
Predau istorie de 5 ani aproape, iar dacă la început aveam revolta tânărului justițiar, acum încerc să capăt luciditatea maturității și să-mi antrenez simțul măsurii. Uneori îmi iese, alteori doar am vrut. E prematur să spun că am o carieră în domeniul acesta, dar cel puțin am văzut realitatea și din interior. Nu pornesc de la ideea că elevul trebuie să rețină de la mine doar conținuturile prevăzute de programă, ci că după ce ne-am întâlnit se mai gândește la ceea ce am vorbit; rezultatele se văd mai bine în timp. Am simțul umorului pentru că râsul ne-a cam rămas singura formă de protest în fața lucrurilor pe care oricum nu le putem schimba.
Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay