Magda Cojocea, învățătoare la Școala Gimnazială nr .5 din București spune că primele zile de școală sunt provocatoare și pentru profesori nu doar pentru elevi. „Primele zile sunt un fel de concurs de cereri de atenție. Toată lumea vrea să-mi povestească, pe nerăsuflate. Vor să-mi arate poze, pietricele, scoici găsite pe la mare și tot felul de mici comori care pentru un adult pot părea nesemnificative, dar pentru ei vin cu o poveste întreagă, iar eu îi ascult pe fiecare în parte, îi las să-mi arate scoicile”, spune învățătoarea într-un interviu pentru blogul Alexisme.ro, despre pregătirea pentru noul an școlar.
Întrebată cum se pregătește un profesor pentru primele zile de școală învățătoarea spune că și ea are emoții și e normal să fie așa:
„Profesorul are probabil și el emoții în prima zi. Toata vara strânge idei, materiale, concepte – ce culori, ce mascota, ce jocuri, ce cărți. E cel mai probabil obosit după ce a aranjat si decorat clasa si s-a tot pregătit. E ca atunci când pregătești un eveniment în calitate de gazdă – ai muncit mult să termini pregătirile la timp, acum te-ai îmbrăcat frumos și ești cu ochii la oaspeți încercând sa te conectezi cu fiecare dintre ei.
Eu una am emoții. Și e în regulă… Copiii nu au nevoie de un adult care nu simte, ci de unul care poate să-și gestioneze suficient de bine propriile emoții încât să rămână disponibil pentru ale lor”, spune învățătoarea.
Magda Cojocea, învățătoare la Școala Gimnazială nr. 5 din București, în sistem Step by Step spune că diferă strategia învățătorului în prima zi în funcție de clasă:
„La clasa pregătitoare, pregătirea înseamnă foarte mult construirea siguranței și a familiarității – clasa are o mascotă, copilul are locul lui în bancă, există reguli, Copilul începe să înțeleagă: acesta este locul meu, acesta este adultul la care pot să apelez, aceștia sunt copiii cu care voi petrece foarte mult timp, aici sunt lucrurile mele și, încet-încet, așa funcționăm noi împreună.
La celelalte clase este puțin diferit, pentru că există deja o istorie comună, nu ne întâlnim pentru prima dată. Eu îi cunosc, ei mă cunosc, există deja relații, glume, reguli, conflicte rezolvate sau poate nu chiar complet rezolvate. Există un „noi” la care ne întoarcem. E adevărat, uneori, după o singură vară, schimbarea este surprinzător de mare. Copilul care pleacă în iunie nu este întotdeauna exact copilul care se întoarce în septembrie”, spune învățătoarea.
În cazul claselor primare, după pregătitoare, „pentru mine, pregătirea profesorului nu este doar despre ce va preda și ce va pune pe pereți, ci și despre disponibilitatea de a-i întâlni din nou pe copiii reali din fața lui, nu imaginea pe care o avea despre ei în iunie. În prima zi, mai ales la copiii mici, nu mă preocupă să le demonstrez cât de eficient putem începe materia„, mai spune învățătoarea Magda Cojocea.
„Copiii consideră în mod firesc că eu, ca învățător, sunt acolo pentru ei. Și au dreptate, nu-i așa? Eu sunt acolo pentru ei. Așadar, își doresc foarte mult să vorbească cu mine – le este destul de greu să înțeleagă că ar putea exista ceva mai important de făcut decât ca eu sa ascult ce au ei de spus în momentul acela”, spune ea.
Nu îi verifică pe elevi ce au citit în vacanță sau dacă și-au făcut temele, ci le ascultă poveștile. Apoi treptat revin la materie.
„Primele zile de școală sunt provocatoare, pentru că sunt un fel de concurs de cereri de atenție. Toată lumea vrea să-mi povestească, pe nerăsuflate. Vor să-mi arate poze, pietricele, scoici găsite pe la mare și tot felul de mici comori care pentru un adult pot părea nesemnificative, dar pentru ei vin cu o poveste întreagă. Este o efervescență și o bucurie. Și, evident, vor să vorbească și unul cu celălalt. Nu s-au văzut de mult, au crescut, s-au întâmplat lucruri, au foarte multe de recuperat.
Așa că, în primele zile, îi ascult. Îi las să-mi arate scoicile. Refacem regulile – le discutăm și dezbatem împreună și încet, revenim la ritmul nostru. Ne întoarcem la matematică, și la scris, și la citit, la tot. Nu sunt lucruri care se exclud. Asta este, de fapt, clasa: locul în care trebuie să învățăm și tabla înmulțirii, și cum să așteptăm două minute până termină colegul povestea lui, deși noi avem una evident mult mai importantă.
Mi s-ar părea o pierdere să am în fața mea niște copii care abia așteaptă să-mi spună cine au fost în ultimele două luni, iar eu să ratez asta”, spune Magda Cojocea.
Citește interviul integral
Copiii consideră în mod firesc că eu, ca învățător, sunt acolo pentru ei. Și au dreptate, nu-i așa? Eu sunt acolo pentru ei. Așadar, își doresc foarte mult să vorbească cu mine – le este destul de greu să înțeleagă că ar putea exista ceva mai important de făcut decât ca eu sa ascult ce au ei de spus în momentul acela.
De aceea, primele zile de școală sunt provocatoare, pentru că sunt un fel de concurs de cereri de atenție. Toată lumea vrea să-mi povestească, pe nerăsuflate. Vor să-mi arate poze, pietricele, scoici găsite pe la mare și tot felul de mici comori care pentru un adult pot părea nesemnificative, dar pentru ei vin cu o poveste întreagă. Este o efervescență și o bucurie. Și, evident, vor să vorbească și unul cu celălalt. Nu s-au văzut de mult, au crescut, s-au întâmplat lucruri, au foarte multe de recuperat.
Iar din această efervescență, din bucurie, din ritmuri diferite de somn și din oboseală, misiunea mea este să-i ascult și, în același timp, să-i armonizez. E, dacă vreți, ca atunci când creezi un cântec. Am instrumente diferite, care vibrează diferit. Toate sunt importante, toate îmi sunt dragi, tuturor trebuie să le respectăm singularitatea și individualitatea și, în același timp, reînvățăm să funcționăm într-o echipă, pentru că școala este despre învățare în echipă, nu doar despre învățare individuală.
Asta este, pentru mine, o parte importantă a primelor zile: reînvățăm să fim împreună.
Sigur că ne vom întoarce și la conținuturi, vom vedea ce ne amintim și ce trebuie reluat. Dar eu nu încep cu un inventar: „contează cine și-a făcut tema de vacanță, câte cărți a citit, câte exerciții a rezolvat” – pe mine nu mă interesează deloc asta în primele două – trei zile de școală. Mi s-ar părea o pierdere să am în fața mea niște copii care abia așteaptă să-mi spună cine au fost în ultimele două luni, iar eu să ratez asta.
Relația cu profesorul contează și pentru învățare – învățăm mai ușor de la un om lângă care ne simțim suficient de în siguranță ca să putem greși.
Așa că, în primele zile, îi ascult. Îi las să-mi arate scoicile. Refacem regulile – le discutăm și dezbatem împreună și încet, revenim la ritmul nostru. Ne întoarcem la matematică, și la scris, și la citit, la tot. Nu sunt lucruri care se exclud. Asta este, de fapt, clasa: locul în care trebuie să învățăm și tabla înmulțirii, și cum să așteptăm două minute până termină colegul povestea lui, deși noi avem una evident mult mai importantă.