În spațiul public, profesorii apar de multe ori fie ca eroi, fie ca persecutori. Între aceste două extreme există însă mulți oameni obosiți, imperfecți, oameni care își dau reset în fiecare dimineață, se întorc în clasă și o iau de la capăt – explică, ascultă, repetă aceleași sarcini din nou și din nou. Oameni care sunt pur și simplu prezenți. Lor le dedic textul acesta. Mi-am propus să revin după un timp și să prezint și perspectiva părintelui și apoi, a centrului marginalizat al educației – copilul.
Profesorul
E plin de entuziasm la început de drum. A studiat, îi pasă, e prezent. Participă la cursuri, are cont pe platforme educaționale, unele plătite din buzunarul lui, și vrea să facă o mulțime de lucruri. E naiv, în sensul pur al cuvântului – crede că el are impact, că are rolul lui în a genera schimbare în lume.
Își iubește copiii într-un mod irepetabil. Fiecare contează și pe fiecare ar vrea să-l vadă, să-l îmbrățișeze și să-l însoțească. Muncește mult, uneori are nevoie de ore ca să-și planifice ziua următoare. Nu e despre a demonstra ceva, e sentimentul acela că ceea ce face este important și că fiecare privire contează, că trebuie să fie bun pentru copiii din fața lui. Iar copiii îl răsplătesc – se simt văzuți, se simt importanți.
Profesorul acesta, în fiecare zi, pune pe masă o dovadă de respect și iubire. În zilele de școală, copiii aproape uită să se salute de nerăbdarea de a-i povesti ce au mai făcut, ce li s-a întâmplat în viața lor. Dacă lucrează cu copii mai mari, lucrurile se schimbă, acolo apar întârzierile din pauză, comentariile și privirile lungi, ochii dați peste cap, aerele de superioritate. Și este testat… este testat oricum, indiferent dacă sunt copii mici sau mari, pentru că toți copiii au nevoie să știe care sunt limitele și ce se întâmplă dacă le încalcă. Într-un fel, face parte din protocolul lor interior de siguranță. Așa că un profesor ajunge să fie evaluat zile la rând. Nu e un singur moment, nu e un singur test, sunt mai multe, unele mai dure, în care limitele sunt împinse și verificate constant. Iar copiii urmăresc cu atenție ce se întâmplă. Dacă ar fi doar copiii… dar sunt și părinții – unii vin peste el cu forță, luptând pentru control, iar de alții nu dă, oricât de mult insistă, sunt pur și simplu invizibili.
Descoperă curând că nimic nu e mai epuizant decât să lupți să faci ce simți tu că e bine pentru un copil, când nu ai familia de partea ta.
Așa începe uzura, fiindcă, după ce a fost format și a visat, profesorul rămâne destul de singur. Între ce a învățat și ce trăiește în clasă sunt puține intersecții, realitatea e mult mai complexă, iar celebra axă predare-învățare-evaluare e înghițită undeva între vraful de rapoarte, grupurile de WhatsApp care sunt baza comunicării în comunitățile școlare și provocări la care nu are nici măcar idee care ar fi reacția corectă. E nevoie să ia decizii, în fiecare clipă, fiindcă înainte ca să poată preda e nevoie să gestioneze, să liniștească, să aibă cui – iar copiii au febră și sunt trimiși la școală, sau au păduchi, le e foame, se lovesc sau lovesc cu forță, plâng sau înjură, cu toții au nevoie de el și toți acei ochi se uită de parcă el are soluții bune pentru toată lumea. Nu există pauză, decât dacă și-o ia forțat, știind că altfel într-o zi o să fie precum calculatorul la care nu mai funcționează butonul de reset și rămâne doar un veșnic ecran albastru cu mesajul „fatal error”.
Ar fi nevoie de mentorat. Și ceilalți profesori, cei cu experiență, aleargă însă în același maraton haotic, așa că nu există supervizare suficientă. Nu există un spațiu al sistemului în care să spună „nu știu ce să fac”. Există așteptarea să se descurce și colegi care ajută fiindcă știu cum sunt primii ani și că nu poți supraviețui cu bine de unul singur…
În România, sistemul deja funcționează pe deficit. În fiecare an rămân sute de posturi neocupate sau ocupate de suplinitori fără formare completă (Datele publice ale Ministerului Educației arată, an de an, dificultăți în acoperirea tuturor posturilor cu personal calificat ).
În numele economiilor bugetare, s-au schimbat regulile privind plata cu ora. S-a scris mult despre asta, dar mai puțin despre efectele concrete din școli. Când un profesor se îmbolnăvea, șansele ca un cadru didactic pensionar să îl înlocuiască erau bune, cel puțin la oraș. Profesorii veneau pentru o reconectare cu elevii și pentru un venit în plus. Acum nu mai vin, fiindcă plata cu ora e mizeră. Imaginați-vă 25 de copii de clasă pregătitoare care, oră de oră, stau cu alt profesor de serviciu. Uneori mă întreb care e costul ascuns al acestei economii la buget și dacă nu puteau fi găsite totuși niște soluții pentru situații excepționale. Însă ce înseamnă situație excepțională?
Nu există suficient suport tehnic în școli – poate studenții de la Info ar putea face practică în școlile unde au fost elevi.
Nu există consiliere; un consilier are alocați sute de elevi, nu avem nici suficienți profesori de informatică, matematică sau fizică. În același timp, sistemul care trebuie să rămână selectiv și corect rămâne totuși prea rigid. Există oameni care au încercat să ajute, din exterior, și au renunțat fiindcă li s-a spus repetat – nu se poate, nu avem voie, nu ni se permite.
În același timp, tot mai mulți profesori vorbesc despre epuizare. Burnout-ul nu mai e o excepție, e obișnuit. Studii europene arată niveluri ridicate de stres și epuizare în rândul cadrelor didactice, inclusiv în România (Eurydice, „Teachers in Europe: Careers, Development and Well-being”).
Între presiune, oboseală și lipsă de sprijin, profesorul începe să piardă exact lucrurile cu care a intrat: răbdarea, curiozitatea, disponibilitatea, dorința de a avea impact. Convingerea că ceea ce face e important. Așa începe să apară o formă de oboseală despre care se vorbește puțin. Nu oboseala aceea simplă, fizică, pe care o rezolvi dormind un weekend întreg. Ci o oboseală care vine din acumulare, din faptul că zeci și sute de lucruri mici și aparent nevinovate se lipesc de același om, fără ca aproape nimeni să observe potențialul lor distrugător. O picătură de apă nu remodelează traseul. Însă mii de picături, împreună, da.
Există presă care vorbește despre abuzurile din educație – și e bine că există, pentru că unele lucruri trebuie expuse. Însă aproape că nu există spațiu public pentru profesorii care fac bine această meserie. Există inițiative private și de stat care încearcă să creeze un podium, o celebrare a dedicării acestor oameni.
Și totuși, pentru profesorul obișnuit, celebrarea vine din bilețelele copiilor cu „te iubesc”. E tot ce contează, însă copiii nu sunt un sistem de sprijin – sau nu ar fi corect și firesc ca un profesor să se echilibreze doar din recunoștința lor. E nevoie de un alt sistem de recompensă și calibrare, unul care să nu fie interesat doar de rapoarte și dosare cu 100 de pagini, ci unul în care să putem sărbători oameni.
Cred că ar fi important. Pentru cine? Pentru profesorul care observă că un copil s-a schimbat și insistă discret până află că părinții lui divorțează. Pentru profesoara care mediază conflicte între copii până când o clasă întreagă începe să se simtă în siguranță. Pentru învățătorul care stă noaptea și caută metode noi fiindcă elevii lui nu mai răspund la ce știa el să facă. Despre toate aceste lucruri se vorbește puțin.
Excelența în educație nu este doar cea care are medalii și podiumuri la competiții internaționale. Există și excelența aceea de la clasă, într-o zi obișnuită în care simți că ești epuizat, că ziua nu se mai termină, dar totuși nu renunți și faci ce trebuie. Excelența aceasta nu este nici măcar conștientizată în spațiul public, nicidecum apreciată. (Profesorul e acel „greier etern” care se plânge nemotivat, nu?) Dacă și-a ales această meserie, atunci poate. Rezistă. Este specialist. Există impresia că, odată ce ai intrat într-o clasă și ai primit o diplomă, devii automat capabil să gestionezi orice: copii agresivi, părinți anxioși, lipsuri emoționale, birocrație, conflicte, traumă, epuizare, frică, violență, neputință. Ca și cum profesia aceasta ar veni la pachet cu o rezervă infinită de răbdare și reglaj emoțional, fără să fie nevoie să mai facem ceva ca să o reîncărcăm. Doar că realitatea este că un profesor funcționează aproape permanent într-un mix de presiune continuă, hiperatenție și disponibilitate emoțională, consumând resurse psihice chiar și atunci când activitatea nu pare dificilă – cel puțin dacă e privită din exterior.
Nimic din ce i se cere nu pare exagerat dacă îl privești separat. Doar să dea o pastilă unui copil care este sub tratament, dar apt pentru colectivitate. Doar să observe că unul dintre copii are febră. Doar să fie atent ca X să nu îl lovească pe Y. Doar să vorbească cinci minute cu copilul care plânge în baie. Doar să răspundă mesajelor părinților. Doar să termine materia. Doar să fie calm. Doar să fie prezent și pentru copiii care nu au nevoie de nimic, dar au nevoie să fie văzuți și încurajați. Provocarea este că toate aceste „doar” se întâmplă simultan în timp ce, de multe ori, profesorul însuși nu are spațiu în care să spună că nu mai poate. Și atunci profesorii învață să ducă singuri. Iar asta schimbă oamenii. Îi schimbă lent.
Profesorii vorbesc despre copiii de la școală și în timpul lor liber. Își aduc aminte de ei în supermarket, în trafic, seara înainte de culcare. Se întreabă dacă un copil care a tăcut toată ziua este bine. Dacă ar fi trebuit să observe mai repede ceva. Dacă au fost prea duri sau prea blânzi. Uneori ajung atât de consumați emoțional, încât nu mai reușesc să fie prezenți pentru propriii copii atunci când ajung acasă. Și poate că acesta este unul dintre cele mai triste adevăruri despre profesia asta: faptul că profesorii buni rareori au senzația că fac suficient. Există mereu încă un copil de văzut, încă o problemă de rezolvat, încă o situație care putea fi gestionată mai bine.
Iar toată această muncă rămâne, în mare parte, invizibilă. Poate și pentru că mare parte din ea nu poate fi măsurată ușor în rapoarte, procente sau rezultate la evaluări. Dar faptul că un copil se simte în siguranță într-o clasă schimbă radical felul în care poate învăța. Iar asta apare rar în statistici. Poate că de aceea, uneori, profesorii par reci, grăbiți sau prea fermi. Nu pentru că nu le mai pasă. Ci pentru că au funcționat prea mult timp fără spații reale de sprijin. Pentru că un om care trebuie să conțină zilnic emoțiile a zeci de copii începe, inevitabil, să se conserve pe sine ca să poată continua.
Și totuși, în dimineața următoare, cei mai mulți se întorc în clasă și o iau de la capăt. Explică din nou. Ascultă din nou. Încearcă din nou să fie atenți, blânzi, fermi, prezenți. Poate pentru că, dincolo de materii, planificări și evaluări, profesorii lucrează cu ceva mult mai fragil decât informația – lucrează cu oameni aflați la începutul vieții lor.
___________________
Despre autor: Magda Cojocea este învățătoare și consultant educațional, vicepreședinte al Asociației EDUMI, unde activează ca trainer și facilitator pentru învățare permanentă. Cu experiență în alternative educaționale precum Waldorf și Step by Step, ea îmbină practica de la clasă cu activitatea de consiliere pentru dezvoltare personală și formare a profesorilor și părinților. Interesată de psihologia copilului și de analiza tranzacțională, Magda Cojocea promovează o educație centrată pe relații sănătoase, comunicare autentică și dezvoltarea socio-emoțională a elevilor, implicându-se activ și în dezbaterile despre digitalizare și inovație în școala românească.
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
Mihai Peticilă
Cristina Lazurca
Laura Cononenco
Raluca Pantazi
Diana Ghimiși
Redacția