Din 1990, trăim într-o continuă tranziție, suprapunându-se nenumărate încercări de reformare a statului. Nu există o politică, să-i zicem, coerentă, pe termen mediu și lung, schimbările fiind foarte dese și, de multe ori, proaste. Vizată a fost și educația. Astfel, in 2010, guvernul Boc 2 a considerat că e mai mult decât necesară reducerea personalului didactic și reorganizarea rețelei școlare. În contextul crizei economice, guvernul a implementat măsuri de austeritate. Au fost desființate sau comasate unele unități de învățământ care aveau un număr mic de elevi, iar unii profesori au fost disponibilizați ca parte din măsurile de reducere a cheltuielilor bugetare. Și așa au dispărut, prin desființare sau comasare, foarte multe școli.
- Nota redacției: Profesorul anonim este un proiect Edupedu.ro prin care orice cadru didactic poate scrie pe adresa redactie@edupedu.ro despre problemele sau soluțiile identificate în școală/învățământ, sub protecția anonimatului. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.
A sosit apoi, în 2014, președintele Iohannis, cu al său program „România educată”, care in afară de vorbe pompoase pe o foaie de hârtie nu a însemnat nimic.
Acordarea a 6% din PIB pentru educație este un obiectiv care apare în legislația României, mai exact în Legea Educației Naționale (Legea nr. 1/2011), care prevede că 6% din PIB-ul țării trebuie să fie alocat sectorului educațional. Totuși, respectarea acestui angajament a fost un subiect de discuție și de controversă începând cu adoptarea legii. În practică, nu s-a respectat acest procent. Astfel, în perioada 2016-2019, alocarea pentru educație a fost în jurul valorii de 4-5% din PIB, iar guvernele au promis că se va ajunge la 6% în viitorul apropiat. În 2020, bugetul pentru educație a fost de aproximativ 3,7% din PIB, adică mult sub ținta de 6%. În 2021 și 2022, s-a ajuns la aproximativ 3,9% din PIB, continuând să fie sub ținta stabilită de lege.
Așadar, respectăm legea, mă refer la decidenți, doar când ne convine. Acel trebuie, a devenit doar dacă se poate, ne vom strădui să, acum prioritatea e salvarea țării, suntem la fundul sacului etc. O întrebare retorică, evident, se impune. Cine a adus țara în postura de a fi salvată?
În urmă cu câteva luni, în fruntea ministerului a fost desemnat domnul Daniel David, in care, recunosc, mi-am pus mari speranțe, care însă s-au năruit rapid. De ce? Pentru că măsurile luate în educație vor distruge și ce a mai rămas în picioare în acest domeniu, după ani și ani de „reforme”. Din nou școli desființate, clase dispărute, prin comasare, colective de elevi supradimensionate, creșterea normei didactice de predare și reducerea salariilor dascălilor.
Domnul ministru repetă obsesiv că măcar titularii (deși nici suplinitorii calificați nu merită să fie tratați ca niște profesori de mâna a doua) nu își vor pierde locul de muncă. Pot să-i dau câteva exemple concrete, atâtea câte știu, dar sunt mult mai multe la nivel județean, respectiv național, de oameni care vor deveni șomeri. Titulari fiind în acest moment. Despre suplinitori nici nu mai vorbesc. Va fi măcel.
După atâția „reformatori” care, de fapt, au fost ciocli și necrofori ai sistemului educațional românesc, domnul ministru ar putea fi pralina de pe coliva școlii românești.