Deunăzi, prim-ministrul a declarat că norma didactică de predare a profesorilor a fost redusă în timp și că rezultatele educației sunt dezastruoase, inducând ideea de vină a tuturor profesorilor. Prim-ministrul, un narator de telenovelă politică: voce gravă, decizii încărcate de emoție și neexplicate onest, dezinformează și minte.
Lângă el, ministrul educației — un tehnocrat care, la fiecare investire, atât a președintelui, cât și a prim-ministrului, a stat numai cu ochii în telefon – care se consultă cu o echipă de consilieri, specialiști în tot și nimic și, bineînțeles, cu experții educaționali — acei arhitecți ai școlii românești care n-au predat nici măcar o oră, dar sunt convinși că tabla este, în esență, un obiect decorativ.
Între toate aceste personaje, profesorii dedicați sunt actorii anonimi care țin scena în picioare. Aceștia, mai ales cei care au peste 50 de ani, sunt ultimii cavaleri ai unei cetăți prăbușite: încă din anii ’90, au venit la școală cu cretă cumpărată din banii lor, au tras la imprimantă teste din salariul propriu, au cumpărat cărți pentru copii, au corectat și asistat la olimpiade și concursuri fără a fi plătiți, iar în timpul pandemiei și-au transformat telefoanele și calculatoarele personale în arme de rezistență, ca niște partizani ai cunoașterii.
De 36 de ani, salariile profesorilor au rămas printre cele mai mici din țară, iar rezultatul este inevitabil: din cele mai bune licee, spre facultățile de profil nu mai vin decât rareori cei mai buni elevi. În toată această perioadă, profesorul dedicat, cel care și-a făcut treaba cu seriozitate, a fost plătit la fel cu cel care a chiulit, a stat la mica ciupeală, s-a ascuns după ușa cancelariei și a semnat prezența doar pe hârtie. De ce nu-i dați afară? Pentru că nu puteți. Nu vine nimeni altcineva mai bun în locul lor și ați preferat ca în fața copiilor să stea oricine, indiferent cine. Prin discursurile dumneavoastră, pe alocuri departe de adevăr, domnule prim-ministru, domnule ministru, ați indus o lipsă de respect nemeritată asupra tuturor profesorilor, la grămadă, fără discernământ. Consecințele vor fi pe termen lung și, cel mai grav, ireversibile.
Între timp, universitățile de stat neperformante își văd liniștite de treabă. Continuă să producă, pe bandă rulantă, analfabeți cu licență și, uneori, cu doctorat. Nimeni nu le deranjează. Nimeni nu le verifică. Vor continua să toace bugete consistente, vor emite diplome unor absolvenți ce vor ajunge, ca și până acum, în posturi-cheie. Nu vi se pare curios, domnule ministru, că numărul profesorilor care își dau gradele didactice la universități de prestigiu este infim față de cei care preferă universitățile „petarde”? Oare de ce?
Bugetul alocat educației este cel mai mic din Europa, dar guvernul continuă să repete, ca pe o mantră, că nu există performanță. E ca și cum ai vrea să câștigi un Grand Prix cu o bicicletă ruginită și lanțul sărit, dar să dai vina pe biciclist că nu pedalează destul de repede. Niciun cuvânt despre performanța în Justiție!
Cât despre analfabetismul funcțional pe care îl invocă prim-ministrul, acum îl putem măsura. Pe vremuri nu-l măsuram, dar îl aveam. Câți dintre adulții de azi, formați în „epoca de aur”, sunt capabili să citească și să înțeleagă un text de o pagină? Și câți dintre ei sunt astăzi în funcții publice, luând decizii în numele nostru?
Nu, domnilor, nu avem salarii mari, nu s-a redus norma didactică, iar numărul de ore din aceasta nu este sub media europeană. Nu toți suntem vinovați pentru analfabetismul pe care îl invocați acum ca pretext. Profesorii nu sunt cauza, ci doar martorii unei prăbușiri pe care nu ați vrut s-o opriți.
Dar aici problema nu mai e doar de guvern și politici ratate. Este una de adevăr: o societate care își abandonează școala își abandonează viitorul. Și totuși, paradoxul tragic este că un stat fără educație continuă să existe, dar într-o formă degradată — populată de decidenți care nu disting între minciună și realitate, de cetățeni care nu-și mai pun întrebări.
Ceea ce se petrece acum nu e doar o greșeală administrativă, ci o formă de orbire morală: ați confundat școala cu o cheltuială inutilă, profesorii cu niște figuranți, elevii cu cifre într-un raport. În realitate, educația nu e un capitol bugetar, ci însăși coloana vertebrală a unei națiuni. Când coloana se frânge, corpul merge mai departe, dar aplecat, vulnerabil, lipsit de demnitate.
__________
Despre autor: Ovidiu Șontea este profesor de Matematică la Colegiul Național „Tudor Vianu” din București, cu o experiență de peste 30 de ani. Este autor de manuale și culegeri de matematică pentru învățământul liceal.
Nota redacției: Opiniile din această analiză aparțin autorului și nu sunt în mod necesar și opiniile redacției.