“Ce te stresează la școală? – Păi, când țipă profesorul sau când mă scoate la tablă sau la testele fulger. – Ce-ar putea să se întâmple rău când ești scos la tablă? – Păi, dacă nu știi exercițiul, râd copiii de tine. – Păi și profesorul nu intervine, îi lasă așa, nu le spune că și ei ar putea fi în aceeași situație? – Uneori da, alteori nu”. Dialogul este relatat de cunoscutul artist Tudor Chirilă cu o zi înainte de cel mai incert debut de an școlar din ultimii 30 de ani și are ca protagonistă o elevă de 12 ani, care spune că preferă școala online.
Anagajat în susținerea unei schimbări a sistemului educațional, actorul și muzicianul scrie pe pagina sa de Facebook că “peste dezastrul deja știut din educație a venit și Pandemia care a expus, în toată splendoarea ei, incompetența unui minister al educației condus de “specialiști” care nu au fost în stare în trei luni de vacanță să conceapă niște scenarii coerente de revenire la școală în siguranță”.
“Pentru că ani de zile directorii de școli și inspectoratele au fost într-o relație de subordonare asemănătoare cu cea păguboasă dintre elev și profesor, iată că responabilizarea școlilor în problema reluării cursurilor nu a dat vreun rezultat”, acuză Chirilă.
“Vreau să cred că va exista un moment de conștientizare a genocidului educațional care amenință identitatea noastră ca popor”, încheie Chirilă. Artistul relansează apelul către toate partidele politice parlamentare de a crea împreună o reformă unitară a Educației.
Mesajul integral al lui Tudor Chirilă:
“Ieri am stat de vorbă cu o fetiță de 12 ani despre începutul școlii. Este elevă la o școală din sectorul 1. Am întrebat-o cum i-ar conveni să înceapă. Online, mi-a răspuns. – De ce? – Pentru că nu sunt atât de stresată când e online. – Ce te stresează la școală? – Păi, când țipă profesorul sau când mă scoate la tablă sau la testele fulger. – Ce-ar putea să se întâmple rău când ești scos la tablă? – Păi, dacă nu știi exercițiul, râd copiii de tine. – Păi și profesorul nu intervine, îi lasă așa, nu le spune că și ei ar putea fi în aceeași situație? – Uneori da, alteori nu.
– Profesorul are elevi favoriți? – Oh, da. – Păi și după ce criterii îi alege, cum îți dai seama că sunt favoriți unii dintre ei? – Nu știu, de exemplu avem o colegă care după fiecare oră îmbrățișează profesorul, ceea ce-l face pe profesor mai atașat de ea. – Ea îl îmbrățișează, ea se duce către el? – Da, după oră – Așa, din proprie inițiativă? – Da, și îi dă exerciții mai ușoare, note mai bune – Ți se pare? Ești convinsă? Nu vă dă la toți aceleași exerciții, teme pentru acasă? – Ba da, dar când ne scoate la tablă, nu.
– Adică tu crezi că ea l-a cucerit, adică dacă îl îmbrățișează el se simte mai băgat în seamă… – Da, eu sunt prietenă cu colega aia și îmi spune că de aia îmbrățișează profesorii – Și online toate chestiile astea dispar, asta spui? Spui de fapt că în școala on line e mai multă egalitate. Dar online profesorii sunt mai buni? – Unii se descurcă mai bine decât alții, da…
Dialogul ăsta nu spune nimic nou: practicile și atmosfera din școli nu sunt propice actului de învățare. Învățarea este privită ca o corvoadă, un șir de evenimente stresante care nu fac decât să inhibe orice poftă de a învăța, gândi, dialoga.
Relația autoritară cu elevii este totuși scurticircuitată de diverse practici care încearcă s-o fenteze sau s-o îmblânzească. Știm toate astea despre sistem. Mai știm că niciun politician din România nu-și dorește să schimbe acest sistem pentru că beneficiază toată lumea de pe urma lui, mai puțin copiii.
Acum, peste dezastrul deja știut din educație a venit și Pandemia care a expus, în toată splendoarea ei, incompetența unui minister al educației condus de “specialiști” care nu au fost în stare în trei luni de vacanță să conceapă niște scenarii coerente de revenire la școală în siguranță.
Mai mult, sub pretextul autonomiei pe care nu au invocat-o, implementat-o, încurajat-o niciodată până acum, au pasat responsabilitatea deschiderii anului școlar în curtea școlilor.
Dar pentru că ani de zile directorii de școli și inspectoratele au fost într-o relație de subordonare asemănătoare cu cea păguboasă dintre elev și profesor, iată că responabilizarea școlilor în problema reluării cursurilor nu a dat vreun rezultat.
Nu știu unde se mai poate coborî din situația în care s-a ajuns. O batjocură generală la adresa copiiilor care în sistemul public ar trebui să fie unicii beneficiari ai actului educațional. Nu trebuie să ne facem iluzii, Monica Cristina Anisie nu-și va da demisia. Nici n-ar folosi la nimic pentru că nu ar avea pe cine să numească în loc, competența nu e unul din criterii. În schimb, destul de probabil, o vom vedea pe Anisie în parlament sau în alt loc călduț recompensată pentru performanța de a nu fi schimbat nimic la minister. Da, să nu schimbi nimic este cel mai important criteriu după care pare că sunt aleși miniștrii educației.
PS. Continui să cred, să sper, că va exista un moment în care cineva se va trezi și va înțelege că singura soluție pentru o reformă reală este depolitizarea educației și acordul tuturor partidelor în vederea acestui pas. Că măcar un singur domeniu în țara asta poate fi eliberat de politic, de hoție și de ineficiență. Știu că sunt idealist, dar vreau să cred că va exista un moment de conștientizare a genocidului educațional care amenință identitatea noastră ca popor. 80 de mii de oameni au cerut asta. O puteți cere și voi cei care nu ați semnat încă.
Și nu, nu am scris acest articol din dorința de a populariza o petiție, ci pentru că mi se pare inacceptabilă situația gestiunii reluării școlilor.”