Astăzi școlile sunt triste. Ele plâng în cor. Dirijorii sunt debusolați, soliștii sunt în derivă. Spectatorii tac în așteptarea minunilor. Magicienii nu mai apar. Au fost puși la colț, dincolo de ziduri. Cortina s-a blocat la jumătate, iar mecanismul ei se învârte în gol. Au sărit tehnicienii să o repare, însă, ca un făcut, s-au trezit cu uneltele furate. O găleată cu vopsea neagră a fost aruncată pe jos. Pe ea calcă generații întregi. În vacarmul creat nu se mai distinge nicio voce. Pentru că acum domină vocea soliștilor din școli. Soliști care nu mai cântă în cor. Ei vorbesc în cor. Rar, câțiva pași reușesc minunea de a sări peste vopseaua neagră, alături de magicienii evadați printre sârmele ghimpate. Ei sunt eroii tăcuți care readuc zâmbetele. Ei sunt eroii care șterg lacrimile școlilor. Ei rămân sămânța renașterii.
Am pășit în învățământ la vârsta la care cei mai mulți dintre profesori au deja gradul I. Privind realist, acest lucru poate fi considerat un dezavantaj, dar și un avantaj. După o decizie luată rapid, cu gândul că o viață întreagă am activat în zona comunicării și a relațiilor publice, m-am îndreptat spre acest domeniu al educației în speranța că voi putea da școlii ceea ce ea mi-a dat la rândul său: aripi către univers.
Dezavantaj? Da. Lipsa experienței la catedră. Lipsa practicii pure. Orice s-ar spune, teoria rămâne teorie, iar practica nu trebuie să ne omoare, ci să ne motiveze.
Avantaj? Da. Peste 25 de ani de muncă în alte domenii, cu conexiuni directe în zona comunicării, îți oferă o „armură de general” sau de „soldat” care a trăit multe, a văzut multe, a învins, dar a fost și pus la pământ. Învățând și din succes și din înfrângere, având experiența unei vieți în care am fost obsedat de muncă, am concluzionat că elevii mei ar putea avea motive să mă urmărească la ore.
Așadar, am ales să predau în șase școli (norma trebuia făcută, nu?) pentru a cunoaște cât mai multe locuri, cât mai mulți elevi, pentru a lua contact cu mai multe culturi locale din Vrancea. Așa cum iarna nu-i ca vara, nici școala de la sate nu e aceeași cu cea de la orașe. Oricât ne-am strădui să punem egal între zonele din Vrancea în care se face învățământ, realitatea bate filmul și-ți oferă certitudinea unor schimbări nu doar de la o zonă la alta, ci chiar în interiorul unei singure comunități.
Pas cu pas mi-am cunoscut cei peste 500 de elevi (1000 de ochi) din cele 25 de clase în care am ajuns să predau și, în ciuda faptului că strigam catalogul permanent în primele luni, nu reușeam să asociez decât parțial chipurile elevilor mei cu numele lor. Să mai spun că unii năzdrăvani intrau la orele mele și de la 13.00 și de la 16.00, făcându-mi farse pentru a chiuli de la alte discipline? Mi-a luat ceva timp până să-i depistez. Erau învățați să aibă mereu noi profesori și știau că e dificil să-i memorezi rapid, iar când ai 500 de elevi în „custodie” îți trebuie cam două – trei module să-i identifici vizual pe cei care nu fac parte din clasa la care predai.
Bine, uneori nu predai. O faci pe polițistul, pe gardianul, pe jandarmul, pe consilierul, pe medicul… Dar acest aspect vine la pachet cu ceea ce-ți oferă actualul sistem educațional, un sistem criticat din aproape toate direcțiile.
Acum, după mai bine de jumătate de an de când fac și turism – a se citi navetă între școli – 850 de kilometri lunar, pot spune că-mi cunosc și județul mai bine. A fi cadru didactic nu înseamnă doar contactul cu elevii, cu profesorii din cancelarie sau cu teancurile de documente de completat. Înseamnă și contactul cu microbuzul aglomerat care te duce spre școli, cu îngrămădeala din mașina mică în care ai prins un loc la limită, cu gropile din asfalt care-ți înghit anvelopele și, uneori, ți le fac și prizoniere pentru zeci de minute.
Iar naveta nu este plătită, deși legea i-ar obliga pe cei în drept să facă asta. Nici materialele auxiliare folosite de profesor nu sunt achitate de stat, nici celelalte cheltuieli absolut necesare pentru a te putea prezenta onorabil în fața elevilor.
Nu, nu mă plâng. Descriu o realitate pentru cei care vor să citească și, eventual, pentru cei care vor să se implice ca să schimbe lucrurile.
Întâlnirile cu profesorii din cancelarii mi-au dezvăluit o realitate împovărătoare. Cu mici excepții, profesorii sunt triști. Triști și obosiți. Ei privesc în gol, numărând secundele care-i despart fie de minuni, fie de necazuri. Vocația, pasiunea de la catedră și obsesia pentru școala muncii – așa cum o numea Simion Mehedinți – caracterizează profesia de dascăl. Dar și acestea pălesc în fața umilinței, în umbra deșertăciunii, între obstacolele firii, în fața „ploii acide” îndreptate împotriva lor. Motivația a devenit o rara avis ce se stinge prăbușită în corul de fluierături al gălăgioșilor care încearcă să-și acopere mediocritatea.
În teorie, educația trebuie să fie centrată pe elev. Am încercat și încerc să le inoculez ideea că fără cunoaștere nu poți pune baze solide. Apoi, fără comunicare nu poți transmite cunoștințele pe care le-ai acumulat și nici nu poți trece la al treilea principiu, cel al creativității. Dacă adăugăm și faptul că fără gândire critică nu poți distinge binele de rău, frumosul de urât și normalul de anormal, atunci avem o perspectivă care merită analizată și încurajată în relația cu elevii.
Am în fiecare săptămână 1000 de ochi care sunt ațintiți în direcția în care au fost învățați să privească. Scopul meu este să-i aduc pe toți în zona cunoașterii, a curiozității, a descoperirii. Nu e greu, dar nici ușor, însă este ceea ce mi-am dorit.
„Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara”. Frumos spunea Spiru Haret, la finalul secolului al XIX-lea. Întrebarea care trebuie formulată este dacă le mai pasă de țară celor care au condus și conduc învățământul din România?
_______________
Despre autor: Cristi Irimia este profesor de Gândire critică – Educație socială. Profesor debutant în urma Concursului național de titularizare (2025), finalizat cu media 9.92 (Gândire critică – Educație socială), a 5-a medie la nivel național. În prezent, Cristi Irimia predă la șase unități de învățământ din Vrancea: Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” Focșani (8 ore), Școala Gimnazială „Duiliu Zamfirescu” Focșani (4 ore), Școala Gimnazială Slobozia Bradului (4 ore), Școala Gimnazială „Ioan Câmpineanu” Câmpineanca (3 ore), Școala Gimnazială Tâmboești (3 ore), Școala Gimnazială Măicănești (3 ore).
Nota redacției: Opiniile din această analiză aparțin autorului și nu sunt în mod necesar și opiniile redacției.