De 30 de ani, școala românească încearcă să evolueze. Și tot de trei decenii, aceste eforturi de modernizare au în vedere școlile de la oraș, elevii de la oraș, profesorii de la oraș. În toți acești ani, școlile de la țară au fost uitate de diversele administrații care s-au succedat la conducerea țării, de experții în politici publice și chiar de societate. O jumătate de Românie, cu copiii ei cu tot, zace în uitare, așteptând un ajutor care nu mai vine. Acolo, în satele unde nu mai ajung decât căruțele, copiii din comunități defavorizate duc o bătălie pentru supraviețuire. Iar singurul lor aliat, în afară de familie, sunt școlile și profesorii.
Nicușor Beraru, învățător la școala din Cioatele, județul Vaslui, a crescut într-o vreme în care multe comunități rurale nu aveau acces la electricitate. „Condițiile de atunci sigur că nu se pot compara cu cele de azi”, spune Beraru. „Dar, din păcate, sunt și multe asemănări, mai ales dacă vorbim de școlile din mediul rural, școli fără acces la resurse digitale și fără un minimum de condiții de igienă pentru copii. Cum îmi făceam eu temele la lumina lămpii seara e ceva care încă se întâmplă… Deși s-a schimbat, în multe privințe satul românesc este tot ca acum 50 de ani.”
În vreme ce discuția publică se duce în jurul digitalizării educației, patru din zece școli rurale funcționează cu toaleta în curte, așa cum arată studiul „Cursa celor 30 de ani în educație în România”, realizat de Fundația World Vision. În acest moment, dacă ne referim la învățământul rural, vorbim de urgențe, nu de priorități. Iar pentru ca această operațiune de salvare să înceapă totuși, trebuie plecat de la nevoile imediate ale copiilor de la țară: „tehnologie, o sală de sport, o școală renovată, cu încălzire și apă curentă”, spune Beraru. „Și, poate că sunt prea dur, mai cred că este nevoie de pedagogi implicați și de părinți – dintre care mulți sunt plecați la muncă în străinătate.”
În aceste condiții, ce poate face un simplu profesor?
„Educația nu ar trebui să fie condiționată de locul în care s-a născut elevul, oraș sau sat”, spune Nicușor Beraru. „Copiii trebuie să aibă șanse egale, este dreptul lor. Așa că am ales să îi ajut și pe copiii de la sat să aibă acces la educație de calitate. Lucrez cu elevi de toate vârstele și-ți trebuie câteodată și o baghetă magică sau puteri de supererou. Trebuie să te cobori la nivelul fiecărei vârste, să râzi, să te bucuri cu ei, sa fii exigent, să faci glume, să te joci, să fii medic, să fii tată, mamă, prieten, într-un cuvânt să fii învățătorul lor.”
Școala online a complicat mult misiunea educațională a școlilor rurale. „Ne vedeam rar prin intermediul aplicațiilor online”, povestește învățătorul. „Nu toți copiii au dispozitive compatibile cu care să interacționăm, iar cei care au folosesc dispozitivele părinților. Închipuiți-vă un loc cu zece frați, unde singurul telefon este al tatălui. Și toți trebuie să lucreze online. Da, avem grup pe Facebook Messenger. Dar nu e totuna cu lucrul la clasă. A fost greu. Unii copii se simțeau frustrați, de parcă ar fi fost vina lor că părinții nu au o tabletă sau un laptop. Așa că am încercat să interacționez cu toți. Le răspundeam la mesaje oricât de târziu era și le dădeam lămuriri.”
Viața de dascăl la țară are, desigur, și satisfacții profesionale. „Toate au ceva în comun: reușita elevilor în viață. Și mă refer aici la lucruri simple: când îi văd că au familii, un loc de muncă, că sunt oameni cu mult bun simț. Mai ales că elevii din comunități vulnerabile au un drum mult mai greu și lung de parcurs decât alții… Viața copiilor se schimbă radical când primesc atenție și sprijin. Copii care aveau rezultate slabe și care provin din familii numeroase sunt astăzi printre primii. Pe mine mă uimesc tăria și puterea lor, ambiția de care dau dovadă.”
Credeți în educație și în rolul ei de a schimba în bine viitorul? Puteți dona la acest link sau puteți trimite textul „Liceu” la 8845 pentru o donație de 2 euro pe lună pentru ca World Vision România să sprijine tot mai mulți tineri să-și poată continua studiile. #Ameritat