Apel lansat de peste 300 de profesori, scriitori, regizori, actori, artiști care cer Guvernului Bolojan să retragă pachetul de austeritate impus școlii: Educația nu este o povară bugetară, ci condiția dezvoltării unei țări civilizate. Radu Vancu, Mircea Cartarescu, Catinca Draganescu, Mihaela Michailov – printre semnatarii apelului

Consiliul Rectorilor

Foto: Pixabay.com

Peste 300 de profesori, scriitori, regizori, actori, artiști care cer Guvernului Bolojan să retragă pachetul de austeritate ce vizează Educația, documentului trimis de semnatari către Edupedu.ro. „Măsurile recente – creșterea numărului de elevi în clase, comasarea școlilor, reducerea de personal, mărirea normei didactice a profesorilor – sunt prezentate ca soluții pentru buget, dar impactul lor fiscal este unul nesemnificativ”, se arată în document.

Semnatarii scrisorii transmit că sunt solidari cu protestele profesorilor: „Suntem solidari cu protestele și revendicările cadrelor didactice – educatori, învățători, profesori –, ale elevilor și ale studenților. Apărăm orice formă democratică prin care se cere respect pentru educație și considerăm că aceste demersuri trebuie susținute civic și social.”

Potrivit sursei citate, comasarea școlilor cu un număr mai mic de elevi și aglomerarea claselor intensifică marginalizarea și mărește cererea de învățământ privat din partea familiilor nemulțumite.

„Tratând școlile strict ca pe niște resurse imobiliare și contabile, recentul set de reforme antidemocratice accentuează drumul unei privatizări a educației care, prin discriminarea financiară pe care o implică, va bloca accesul la educație pentru și mai mulți copii ai României. Statul are obligația de a nu-și abandona copiii. Și noi, cetățenii, avem obligația morală de a-i proteja și de a atenționa politicienii atunci când derapează de la calea corectă. Din păcate, în domeniul educației, guvernul actual, în frunte cu ministrul Educației și Cercetării, derapează extrem de grav, punând în pericol viitorul următoarelor generații.

Comasarea școlilor cu un număr mai mic de elevi și aglomerarea claselor intensifică marginalizarea și mărește cererea de învățământ privat din partea familiilor nemulțumite. În loc să reducă decalajele, care sunt cele mai ridicate din Uniunea Europeană, astfel de măsuri adâncesc inegalitățile educaționale, prăpastia dintre urban și rural și dintre cei proveniți din familii cu statut social ridicat, respectiv scăzut.”

În textul scrisorii se vorbește și despre efectele creșterii normei didactice:

„Creșterea normelor și eliminarea a mii de posturi, în special în rândul suplinitorilor tineri (inclusiv a celor aspiranți cu note mari la titularizare), completarea normei profesorilor cu materii în care nu sunt specializați – acțiunile prevăzute de actualul pachet de măsuri guvernamentale agravează situația din învățământ. Aceasta este o formă mascată de concediere a mii de oameni, de o amploare rar întâlnită la nivelul societății românești în perioada postdecembristă. Cadrele didactice tinere reprezintă motorul de modernizare a educației, iar înlocuirea lor cu personal fără o calificare adecvată scade calitatea actului didactic. Educația nu se poate face prin strategii bazate pe improvizații.

Măsurile actuale ale guvernului nu doar că sunt inutile și nocive, dar nici măcar nu au o justificare economică. Reducerea cu 40% a burselor reprezintă numai 0,2% din deficitul bugetar al țării; în schimb, pentru zeci de mii de copii reprezintă diferența dintre accesul la educație și lipsa acestuia. Așadar, aceste tăieri bugetare par a fi adoptate fără nicio logică și fără dovezi empirice rezonabile. Realitatea crudă este că reducerile de personal și clasele supraaglomerate economisesc niște sume nesemnificative, dar distrug șansele unei generații întregi. România nu poate merge mai departe prin sacrificarea copiilor săi”, se mai arată în document.

Principalele prevederi din Legea 141/2025, care afectează Educația: comasări de școli, creșteri de norme, tăieri de burse și clase, plata cu ora și degrevări de normă
Redăm textul integral al scrisorii:

Dacă vrem să înțelegem de ce unele țări merg înainte și altele bat pasul pe loc, trebuie să ne uităm mai întâi la școală. Nu la drumuri, nu la investiții străine, nu la scheme fiscale. Toate acestea contează, dar fără o educație solidă sunt ca o casă construită pe nisip.

Educația din România a ajuns din nou în centrul unui conflict între viziunea contabilă și restrictivă a guvernului și nevoile reale ale societății. Măsurile recente – creșterea numărului de elevi în clase, comasarea școlilor, reducerea de personal, mărirea normei didactice a profesorilor – sunt prezentate ca soluții pentru buget, dar impactul lor fiscal este unul nesemnificativ. În schimb, consecințele sociale, democratice și economice sunt uriașe: crește abandonul școlar, se adâncesc inegalitățile și slăbește capacitatea țării de a forma cetățeni liberi politic și competenți economic. România nu poate construi nici o democrație solidă, nici o economie competitivă dacă își abandonează copiii și tinerii în acest mod.

Susținem ferm că nu este eficient să reducem riscul de intrare în incapacitate de plată generând probleme și mai mari prin tăierile din educație. Dimpotrivă, modul acesta guvernamental de acțiune împotriva educației conduce la o amplificare și mai dezastruoasă a crizei.

Această alianță pentru educație este o mișcare civică fără apartenență politică, formată din profesori, cercetători, scriitori, artiști, sociologi și părinți uniți de îngrijorarea că măsurile actuale ale guvernului în domeniul educației vor avea un efect distructiv – și propune cinci principii fundamentale pentru reconstrucția educației. Ele stabilesc direcțiile de bază fără de care școala românească nu poate fi nici eficientă, nici echitabilă. Sperăm că mulți alți cetățeni din toate domeniile de activitate vor adera la aceste principii pentru a constitui împreună o voce puternică și constructivă a societății civile și că, alături de partidele politice, de sindicate, de organizațiile studențești și de cele neguvernamentale de profil, vom contribui la realizarea lor.

Suntem solidari cu protestele și revendicările cadrelor didactice – educatori, învățători, profesori –, ale elevilor și ale studenților. Apărăm orice formă democratică prin care se cere respect pentru educație și considerăm că aceste demersuri trebuie susținute civic și social.

1. Educația este fundamentul democrației, al dezvoltării economice durabile și al mobilității sociale

Este axioma de la care pornim.

O societate ai cărei cetățeni, fie ei din mediul urban sau rural, au acces egal la o educație de calitate, este o societate puternică, greu de manipulat prin ideologii antidemocratice, extremiste, șovine, negaționiste. O Românie cu adevărat educată nu ar fi ajuns aproape de disoluția statului, așa cum a fost cazul în urmă cu mai puțin de un an. Experiența prin care am trecut este proba concretă a faptului că educația ține de siguranța națională a unui stat democratic. Din acest motiv, considerăm că educația ar trebui asumată în mod real, la nivelul întregii societăți drept o prioritate națională și nu doar propagandistic, în timpul campaniilor electorale. Manifestul de față traduce în practică această frază șablon. Este un obiectiv care merită toate eforturile și energiile investite pentru a-l vedea realizat în următorii ani.

La fel de adevărat este și că, fără un sistem educațional solid, nu există o economie competitivă: firmele și administrația publică nu găsesc oameni calificați, productivitatea rămâne scăzută, inovația se blochează, iar investițiile migrează către alte țări. România se află deja într-o poziție fragilă în Uniunea Europeană din cauza lipsei de capital uman competent, iar prăbușirea educației nu ar face decât să amplifice această tendință. De la rapoartele FMI, ale Băncii Mondiale și ale Comisiei Europene, la laureați ai Premiului Nobel pe economie ca Daron Acemoglu, consensul experților este unanim, fără echivoc și fără rezerve: educația publică de calitate nu reprezintă o cheltuială, ci o investiție cu un randament fiscal pozitiv pe termen lung; o populație mai educată generează venituri bugetare mai mari prin taxe și reduce costurile sociale. Educația este așadar și scut democratic, și motor economic – două dimensiuni inseparabile.

Nu în ultimul rând, educația de calitate este indispensabilă pentru mobilitatea socială. Într-o țară în care peste 40% dintre copii se află în risc de sărăcie ori excluziune socială, educația constituie unul dintre principalele mecanisme prin care aceștia pot ajunge într-o situație socio-economică mai bună.

2. Statul trebuie să fie garantul educației

Un sistem public de educație accesibil tuturor copiilor, indiferent de locul de naștere sau venitul familiei, este obligația fundamentală a statului. Principiul învățământului public este chiar fundamentul statalității de la Spiru Haret încoace și corespunde paradigmei europene. Prin contrast, învățământul privat creează încă din copilărie insule de privilegiu și, deci, de inegalitate într-o societate deja lovită de acestea.

Tratând școlile strict ca pe niște resurse imobiliare și contabile, recentul set de reforme antidemocratice accentuează drumul unei privatizări a educației care, prin discriminarea financiară pe care o implică, va bloca accesul la educație pentru și mai mulți copii ai României. Statul are obligația de a nu-și abandona copiii. Și noi, cetățenii, avem obligația morală de a-i proteja și de a atenționa politicienii atunci când derapează de la calea corectă. Din păcate, în domeniul educației, guvernul actual, în frunte cu ministrul Educației și Cercetării, derapează extrem de grav, punând în pericol viitorul următoarelor generații.

Comasarea școlilor cu un număr mai mic de elevi și aglomerarea claselor intensifică marginalizarea și mărește cererea de învățământ privat din partea familiilor nemulțumite. În loc să reducă decalajele, care sunt cele mai ridicate din Uniunea Europeană, astfel de măsuri adâncesc inegalitățile educaționale, prăpastia dintre urban și rural și dintre cei proveniți din familii cu statut social ridicat, respectiv scăzut.

Măsura este antidemocratică tocmai pentru că privează de dreptul la educație echitabilă copiii României aflați în medii defavorizate. Să mergi zeci de kilometri zilnic pentru a avea acces la educație și să schimbi brusc mediul de acasă cu unul necunoscut, greu de controlat, nu pot conduce decât la abandon școlar masiv, la rezultate și mai slabe în învățătură și, deci, la o vulnerabilizare și mai mare a unor comunități unde educația este deja deficitară comparativ cu cea din centrele marilor orașe.

Statul care pregătește pentru copiii săi un astfel de viitor creează vulnerabilitate nu doar socială, ci și politică: generațiile frustrate și excluse devin teren fertil pentru ideologii antidemocratice; baza de selecție devine și mai lipsită de merit, perspectivele copiilor afectați disproporționat de aceste măsuri de a avea șanse socio-economice reale mai târziu sunt năruite.

Această responsabilitate include și nivelul universitar: statul trebuie să garanteze acces echitabil la studii universitare prin burse decente, locuri bugetate suficiente și sprijin real pentru studenții din mediul rural. Doar astfel educația de nivel superior rămâne un drept și nu un privilegiu condiționat de venituri sau de locul în care te-ai născut.

3. Finanțarea educației conform nevoilor reale ale societății și economiei

Este știut că, din 2011, Legea Educației prevedea minimum 6% din PIB pentru școală și 1% pentru cercetare. În fiecare an, guvernele au alocat în jur de 3% pentru educație și de cinci ori mai puțin pentru cercetare. Rezultatul este o educație menținută în viață doar prin sacrificiul profesorilor și al părinților, care au suportat costuri din propriile buzunare, de la telefoane și laptopuri până la hârtie și timp personal. Numai așa educația, deși subfinanțată, a supraviețuit în tot acest timp. Este o situație profund nedreaptă și falimentară.

Mai grav, România este pe ultimul loc în Uniunea Europeană la alocarea sumelor pentru cercetare și dezvoltare, ceea ce înseamnă nu doar stagnare educațională, ci și blocaj economic într-o economie de tip bandă de asamblare care produce valoare adăugată proprie extrem de limitată. Fără un salt educațional major creșterile salariale din ultimul deceniu vor deveni o amintire.

Pentru ca această situație să fie îndreptată, statul trebuie să finanțeze adecvat educația cu minimum 15% din bugetul consolidat sau minimum 6% din PIB și cercetarea cu minimum 1%.

4. Convergența educației românești cu standardele europene

România nu poate fi un stat european doar prin apartenența la tratate sau prin înscrierea în lanțuri de producție și consum, ci și prin calitatea educației.

Convergența presupune trei dimensiuni: valori (democrație, drepturile omului, respingerea autoritarismului), acces la cultură și condiții materiale. Acestea din urmă înseamnă salarii decente pentru profesori, sprijin diversificat pentru elevi și burse echitabile. În Uniunea Europeană, măsuri precum școala de după școală, masa de prânz, prezența însoțitorilor pentru elevii cu dizabilități și cu cerințe educaționale speciale sau programele extracurriculare sunt standarde de normalitate. În România, acestea sunt excepții mediate de veniturile familiilor. Dacă vrem să reducem abandonul școlar și să ridicăm nivelul general de competențe, trebuie să facem din aceste programe un serviciu public universal.

Educația convergentă cu cea din alte țări din Europa este și o chestiune economică. O țară în care profesorii sunt plătiți decent și elevii au condiții de învățare comparabile cu media europeană devine mai atractivă pentru investiții, pentru reîntoarcerea emigranților și pentru crearea unei economii bazate pe inovație.

5. Reconstrucția statutului profesorului

Niciodată în ultimele decenii profesorii nu au avut un statut mai precar. Salarii mici, instabilitate legislativă, lipsă de predictibilitate – toate au dus la o criză de vocație și la o degradare a prestigiului social. Respectul pentru această profesie a scăzut dramatic în rândul populației și, chiar mai grav, în rândul elevilor, ca urmare a politicilor din ultimii 35 de ani de minimizare a rolului social al profesorilor. Toate acestea reprezintă greșeli tragice care țin de o strategie perdantă și care necesită o rezolvare urgentă.

Creșterea normelor și eliminarea a mii de posturi, în special în rândul suplinitorilor tineri (inclusiv a celor aspiranți cu note mari la titularizare), completarea normei profesorilor cu materii în care nu sunt specializați – acțiunile prevăzute de actualul pachet de măsuri guvernamentale agravează situația din învățământ. Aceasta este o formă mascată de concediere a mii de oameni, de o amploare rar întâlnită la nivelul societății românești în perioada postdecembristă. Cadrele didactice tinere reprezintă motorul de modernizare a educației, iar înlocuirea lor cu personal fără o calificare adecvată scade calitatea actului didactic. Educația nu se poate face prin strategii bazate pe improvizații.

Să nu uităm că fără educatori, învățători și profesori care să se poată dedica profesiei lor fără grija zilei de mâine și fără grija locului de muncă nu putem avea instalatori buni, nu putem avea judecători buni, nu putem avea mecanici buni, nu putem avea medici buni. Profesorii sunt cei care îi formează pe toți ceilalți, iar importanța socială a serviciului pe care aceștia îl fac societății trebuie recunoscută și recompensată ca atare.

Sistemul educațional aduce societății profituri care nu se măsoară în cifre, dar care se vor regăsi în costuri mai reduse pentru menținerea ordinii publice (educația reduce infracționalitatea, criminalitatea), costuri mai reduse pentru sistemul de sănătate (educația reduce incidența anumitor tipuri de boli și accidente), costuri mai reduse pentru sistemul administrativ (educația crește eficiența funcționarilor), costuri mai reduse inclusiv pentru sistemul de pensii (educația îmbunătățește modul în care indivizii își gestionează resursele), beneficii majore de pe urma unei implicări civice crescute. Gândirea contabilă a guvernului nu ia în calcul astfel de beneficii și reduceri de costuri care sunt demonstrate peste tot în lume.

Reconstrucția presupune, așadar, un mediu profesional atractiv, stabil și respectat, precum și o salarizare competitivă pentru absolvenții de universități. Este nevoie de acces la o formare continuă de calitate și este necesar un sistem de protecție în fața schimbărilor legislative arbitrare. Este nevoie de o strategie care să oprească incitările care duc la tensiuni între profesori și restul societății. Un profesor respectat formează elevi respectați și care se respectă pe sine; un profesor motivat formează cetățeni activi și productivi.

Un aspect prea puțin discutat în România este și legătura strânsă dintre educație și cultură. O educație vie presupune acces la cultură, iar cultura are nevoie de o școală care să-i pregătească publicul. Orice politică educațională care nu ține cont de această interdependență rămâne incompletă și sterilă.

Concluzie

Măsurile actuale ale guvernului nu doar că sunt inutile și nocive, dar nici măcar nu au o justificare economică. Reducerea cu 40% a burselor reprezintă numai 0,2% din deficitul bugetar al țării; în schimb, pentru zeci de mii de copii reprezintă diferența dintre accesul la educație și lipsa acestuia. Așadar, aceste tăieri bugetare par a fi adoptate fără nicio logică și fără dovezi empirice rezonabile. Realitatea crudă este că reducerile de personal și clasele supraaglomerate economisesc niște sume nesemnificative, dar distrug șansele unei generații întregi. România nu poate merge mai departe prin sacrificarea copiilor săi.

Este vital ca aceste politici să fie retrase și înlocuite printr-o strategie construită pe dialog real cu profesorii, experții și cu societatea. Educația nu este o povară bugetară, ci condiția dezvoltării unei țări civilizate.

Copiii României merită o educație de calitate, profesori respectați și școli care să-i pregătească pentru a-și putea alege o meserie și pentru a fi cetățeni respectați în țara lor, parte integrantă a Europei. Este datoria noastră să cerem asta și să nu acceptăm compromisuri care ne pun în pericol viitorul pentru câteva economii de suprafață gândite și decise în mod superficial. Numai așa România poate deveni cu adevărat europeană – democratică, prosperă și solidară.

Îi chemăm alături de noi pe profesorii, pe părinții și pe elevii/studenții din România care cred că destinul țării noastre este unul european și care cred că acest destin se poate obține numai printr-o educație la standarde europene și îi invităm să susțină această inițiativă pe toți cei care consideră că educația merită și trebuie să devină o prioritate asumată cu responsabilitate pentru  guvernul actual, pentru cele viitoare și pentru clasa politică în ansamblul ei.

Autoarele și autorii scrisorii:

Ștefan Baghiu – cercetător, profesor

Cornel Ban – conferențiar, Copenhagen Business School

Ionela Băluță – profesoară universitară, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, directoarea Centrului pentru politicile egalității de șanse

Alex Călin – părinte și actor de film și teatru, angajat al Teatrului Excelsior Bucureşti

Cosmin Ciotloș critic literar, conferențiar la Facultatea de Litere, Universitatea din București

Luminița Corneanu – scriitoare, critic literar

Valer Simion Cosma istoric, director Biblioteca Universității „Lucian Blaga” din Sibiu

Adrian Costache – lector, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Babeș-Bolyai

Claudia Davidson-Novosivschei – interpretă de conferințe, traducătoare

Catinca Drăgănescu – regizoare, cercetătoare, manager interimar Teatrul “Masca”, București

Maria Drăghici – artist independent, coordonatoare programe de cercetare acțiune în cadrul DCDI al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”

Ioana Hanchevici – profesoară de limba engleză la Colegiul Național „Gheorghe Șincai”, Cluj-Napoca

Cristina-Antonela Hopp – profesoară de limba română la Colegiul Silvic ,,Bucovina”, Câmpulung Moldovenesc

Mihaela Michailov – dramaturgă, critic de artele spectacolului, curatoare, conferențiar Universitatea Națională de Artă Teatrala și Cinematografică „I.L. Caragiale”

Andreea Petruț coordonator proiecte civice și educaționale

Costi Rogozanu – ziarist, profesor

Andrei Rus – conferențiar Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, critic de film, curator

Claudiu Tufiș – conferențiar, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București

Radu Vancu – scriitor, profesor

Adeziuni:

Exit mobile version