În fiecare lună, pe data de 10, Ștefan Lefter recomandă cartea care vibrează o dată cu emoția perioadei din calendar. Cartea de (pe) 10 octombrie este despre sine, călătorie interioară și călătorie exterioară.
Am citit „Siddhartha” cu ocazia unui cerc pedagogic, în Sinaia, din primăvara anului trecut. Să fiu sincer, la început am interpretat greșit că ar fi povestea lui Buddha. Mi s-a spus că este simplă și profundă, și chiar așa este. „Siddhartha” este povestea unui băiat, evident Siddhartha Gautama, în timpul vieții lui Buddha, care pleacă într-un pelerinaj ca să-și atingă iluminarea.
La început, a fost greuț să intru în ritmul ei, pentru că a fost tradusă din germană în română și sigur s-a mai pierdut din farmecul literei. O dată ce m-am obișnuit cu slova, chiar am început să îi iubesc perspicacitățile faine.
Siddhartha începe cu un caracter puțin arogant și enervant, făcându-l extrem de irelevant, dar în călătoria sa își descoperă imperfecțiunile și chiar am rezonat cu el apoi.
Călătoria lui începe ca un brahman, dar decide rapid să-și părăsească familia pentru a deveni un șaman, un ascet călător. Aici învață trei mari abilități: A gândi, a aștepta și rapiditatea. Apoi, îl întâlnește pe Buddha, unde află că nimic nu poate fi învățat fără să fie experimentat pe pielea lui. Abia când a întâlnit o femeie frumoasă pe nume Kamala, am devenit cu adevărat interesat de parcursul lui. De la ea, el învață arta iubirii. Ceea ce o face atât de interesantă este că ea alege doar bărbați din pături bogate, așa că el începe să lucreze ca negustor. Poate, poate… 😊
În acest timp, Siddhartha cade în capcana lăcomiei și a materialismului. Este interesant să vezi că un bărbat care și-a petrecut toată viața încercând să găsească calea spre fericire ar putea fi, de asemenea, prins în capcane de lucruri simple, cum ar fi banii. El lucrând în lumea comerțului de la acea vreme, acest capitol mi-a vorbit cel mai mult. A fi măcinat de lucruri fără sens se poate întâmpla oricui.
Deși cea mai mare parte a cărții este despre călătoria sa de a găsi pacea, ultimele două capitole sunt pline de înțelepciune. Trebuie să se ridice din cea mai joasă situație și să o ia de la capăt, cu excepția faptului că nu reîncepe cu adevărat – a învățat ceva din fiecare experiență din viața sa. Este un memento minunat că în viață nu se pierde timp și că iese din problematică să ne dăm înapoi.
Recomand această carte oricui a fost într-o călătorie pentru a se regăsi sau vrea să o înceapă. Nu vreau să spun prea mult, dar sfârșitul cărții este plin de citate și lecții frumoase. A citi despre fiecare etapă a vieții sale, ce a învățat și cum a găsit pacea interioară a fost cu adevărat profund. Mi s-a arătat că nu există căi greșite în viață și fiecare drum ne aduce acolo unde ar trebui să fim.
O întrebare ar trebui să vă fie pusă și vouă când terminați cartea. Poate cineva, un călugăr indian care a atins iluminarea, să se mai piardă în profan și în material? Să fie asta dovada că nu poți fi “mai catolic decât Papa”? Cartea are multe, multe finețuri și multe profundități pe care nu le pot spune, toate, aici. Gustați din savoarea cărții și din filosofia ei. Aveți începutul aici!
„Viața mea a fost într-adevăr minunată, se gândi el; a fost nevoie de ocoluri minunate.”
Schimbarea, căutarea și noutatea o poate porni oricine, depinde de drum și de cât de tare te ții de el: cu răbdare, curaj, imbold atunci când trebuie, cumpătare…
Cărți care îi seamănă într-o măsură sau alta ar putea fi, pentru voi:
- “Lupul de stepă”, de Herman Hesse;
- “Jocul cu mărgele de sticlă”, de Herman Hesse;
- “Înțelepciune la minut”, de Anthony de Mello.
Citate:
„Lucrurile mergeau într-o spirală descendentă pentru el, iar acum se confrunta cu lumea, din nou gol și stupid. Dar nu se putea simți trist în legătură cu acest lucru; în schimb, a simțit chiar un mare dor de a râde despre sine și despre această lume ciudată și prostească.”
„Proprietățile, bunurile și bogățiile l-au înșelat în sfârșit; pentru el nu mai erau niște fleacuri ale unui joc, ci deveniseră o cătușă și o povară”.
“Lumea era frumoasă dacă o priveai așa, fără să cauți nimic, așa simplu, așa copilărește. Luna și stelele erau o frumusețe, o frumusețe erau râul și malul, pădurea și stânca, floarea și fluturele. Frumos și plăcut mai era să mergi astfel prin lume, atât de copilărește, atât de treaz, receptiv la tot ceea ce era aproape de tine. (…) Toate acestea fuseseră dintotdeauna, dar el nu le văzuse, el parcă fusese absent. Acum le vedea pe toate și simțea că le aparține. Prin ochiul său de strecurau luminile și umbra, în inima sa pătrundeau stelele și luna.“