O reformă de succes a carierei didactice, în care să nu fie nevoie de intervenții ulterioare pentru a petici acolo unde apar scăpări, are nevoie de acțiune simultană în trei direcții: recrutare și instruire; angajare și repartiție; respectiv dezvoltare profesională. Nu este suficientă schimbarea în doar una dintre aceste domenii, atunci când un sistem educațional are nevoie să rezolve probleme semnificative precum numărul insuficient de profesori și calitatea predării, arată, într-o analiză publicată de The Conversation, un expert din SUA care a analizat reformele din opt sisteme educaționale dezvoltate, din nordul Europei și Asia.
- Gerald K. LeTendre, profesor de administrație educațională la Penn State University, a studiat politicile referitoare la cadrele didactice și cariera acestora, din 1995 până în 2020, în patru țări nordice (Finlanda, Norvegia, Suedia și Danemarca) și patru țări est-asiatice (Taiwan, Singapore, Japonia și Coreea de Sud). El spune că, în urma acestor studii și a celor ce au vizat alte inițiative privind cariera didactică, în lume, a constatat că foarte puține au realizat exact ceea ce și-au propus, anume să producă o îmbunătățire a muncii profesorilor și să întărească poziția profesională a acestora.
El notează că toate cele opt țări menționate sunt democrații stabile, despre care se consideră că au sisteme educaționale solide, de la care nu te-ai aștepta să întâmpine probleme cu privire la profesori și munca lor. Dar, arată el, în cei 25 de ani analizați, în aceste opt țări s-au înregistrat, în total, nu mai puțin de 56 de reforme ce au vizat elemente ale carierei didactice. Dintre acestea, cele mai multe modificări s-au înregistrat în Suedia (12), iar cele mai puține în Finlanda (2).
- Mai mult, unele dintre aceste reforme nu au fost în mod real de ajutor profesorilor, ba chiar au avut efecte negative din punct de vedere al calității corpului didactic.
Despre nevoia de acțiune coordonată
De aceea, autorul citat consideră că autoritățile care apelează la reforme în domeniul carierei didactice trebuie să acționeze coordonat în cele trei domenii-cheie: instruire și recrutare, angajare, dezvoltare profesională. Coordonarea în toate aceste direcții este calificată drept “crucială”, având în vedere rezultatele diverselor reforme punctuale din țările analizate. Dintre acestea, unele au acționat în mai mult de o direcție, dar acțiunile au fost necoordonate. În plus, ele au fost influențate și de faptul că au ținut cont și de propuneri ale unor organizații internaționale, precum Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), fără a le alinia anume la situația națională, ceea ce a dus uneori la reforme contradictorii, cu efecte negative asupra sistemelor naționale de educație.
Din exemplele oferite de LeTendre:
- Danemarca a fost singura națiune care a vizat anume recrutarea de profesori concentrată pe colectivul celor mai buni absolvenți de facultate.
- Suedia a fost singura țară care a adoptat o politică legată într-o oarecare măsură de repartiția profesorilor în teritoriu, prin programe rapide destinate profesorilor imigranți, pentru a-i pregăti să predea în școlile suedeze din teritoriu.
- Cele mai multe țări s-au concentrat pe politici care stabilesc standarde pentru certificarea profesorilor, pe îmbunătățirea condițiilor de muncă sau pe creșterea oportunităților de dezvoltare profesională. Acestea, spune autorul, sunt zone importante de acțiune, dar nu răspund problemelor legate de recrutare și de repartiție. Simpla stabilire a unor standarde nu garantează că vor fi disponibili profesori calificați atunci când este nevoie de ei. În context, autorul notează că numărul insuficient de profesori calificați rămâne o sursă majoră de inegalități în educație, la nivel global.
Despre dezvoltarea profesională și implicarea profesorilor în deciziile de reformă care îi vizează
Profesorul LeTendre arată că, deși există un consens în privința nevoii de a integra dezvoltarea profesională în școli, așa încât profesorii activi la nivel local să identifice problemele cu care se confruntă în munca lor, iar experții să identifice soluții specifice, foarte puține măsuri ale autorităților vizează această chestiune. Unul dintre puținele cazuri în care s-a întâmplat acest lucru, menționează autorul, este un programul numit OSAAVA din Finlanda.
Iar autorul subliniază că pentru o bună dezvoltare profesională este nevoie de mai multă colaborare între profesori, universități și comunități. Aceasta, pentru că, în timp ce pentru majoritatea domeniilor dezvoltarea profesională este asigurată de practicanți și experți, în cazul profesorilor ea este creată preponderent de universitari, ceea ce presupune o reformă a relațiilor dintre școli și universități.
În același timp, mai scrie LeTendre, în țările analizate de echipa sa, deși au existat reforme legate de standardele dezvoltării profesionale, foarte puține guverne au inclus reprezentanți ai profesorilor în acest proces. Lucru care, afirmă el, subminează statutul profesional și autonomia cadrelor didactice și are șanse mai mari să rateze răspunsurile la nevoile reale ale profesorilor. De aceea, insistă el, e nevoie de includerea profesorilor în luarea deciziilor privind dezvoltarea lor profesională.
- Profesorul american insistă că, în prezent, țările lumii au nevoie mai mult ca niciodată să sprijine profesorii, deoarece munca lor – educația – are efect de democratizare, mai ales în țările sărace, în condițiile unei ascensiuni a regimurilor autoritare și a mișcărilor antidemocratice.
Analiza completă, cu trimiteri la referințele folosite de autor – pe site-ul The Conversation.
Foto: © Lightfieldstudiosprod | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi, în contextul pandemiei Covid-19, oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil.