Discursul public actual abundă de atribute precum corect, moral, adevărat, onest, normal, cinstit și alte asemenea, care ar trebui să te ducă cu gândul la cinstea de care dau dovadă vorbitorii. Evident, guvernanții actuali sunt corecți (respectă reguli, proceduri) și onești (cinstiți), caută și relevă doar adevărul, în timp ce predecesorii (adică tot ei) ne-au adus în sapă de lemn, de aceea ei (actualii, adică… tot ei) trebuie să adopte măsuri raționale, corecte și oportune și să ne scoată din marasm. Ba mai mult, fostul ministru al educației avea inclusiv pretenția că ne va salva și de noi înșine…
Dacă rațiunile economice – extrem de complexe – nu-mi sunt foarte clare (din păcate, se pare că nu doar mie), trimiterile frecvente la evaluările de ordin etic recunosc că mă intrigă, pe de o parte pentru că provin de la persoane care nu-mi inspiră o solidă constituție morală, iar pe de altă parte pentru că amestecă (nu-mi dau seama dacă voit sau nu) elemente de etică, raționalitate, eventual ezoterism și altele, rezultând ceva care mie mi se pare un demers extrem de subtil de manipulare.
De ce cred că este util de abordat acest aspect? Pentru că pare că toată lumea, nemulțumită fiind de școală, identifică vinovați și evident soluții (cum ar fi mărirea normei de predare cu 10%-25%, scăderea tarifului orar etc) pentru corpul profesoral. Sigur că pregătirea profesorilor, normarea, formarea lor continuă sunt aspecte care au nevoie de îmbunătățiri, dar cred că mare parte din responsabilitate este în altă parte.
Exemplele privind școala finlandeză, reforma din Estonia sau altele asemenea nu menționează dimensiunea sistemelor școlare din aceste țări și nici–mai ales-specificul societăților (mentalități, mituri, valori, obiceiuri, cultură), adică modul în care societatea se raportează la școală și invers. De ce este important acest aspect? Pentru că într-un fel poți reforma un sistem școlar într-o țară cu 1,5-4 milioane de locuitori și altfel la o populație de 5-10 ori mai mare. De asemenea, modul în care familia vede copilul și relația cu școala este definitoriu pentru reușita demersurilor școlare. Măsurarea numai a efectelor sistemului școlar în lipsa raportării rezultatelor la intrările în sistem nu poate oferi decât cel mult material propagandistic pentru campaniile diverselor partide. De asemenea, abordarea sistemului doar prin prisma specificităților naționale oferă material de lucru – de aceeași natură, adică propagandistic – pentru abordările naționaliste, eventual șovine. Așadar, analizele/rapoartele bombastic prezentate de diverse cercuri interesate, dacă sunt interpretate în cheie alterată pot duce la orice concluzie care argumentează punctul de vedere al opinentului (de obicei persoană publică, cu notorietate, eventual expert în educație – asta pare a fi categoria cea mai numeroasă).
Președintele României însuși ne-a atras atenția că trebuie să facem distincția între comunicarea oamenilor politici și faptele lor, sugerând că de multe ori politicienii emit cuvinte, fraze, enunțuri fără acoperire faptică. Evident, Președintele are dreptate, de (cele mai) multe ori între vorbele și faptele politicienilor, de la noi sau/și de aiurea sunt diferențe frapante.
Afirmația domniei sale este însă problematică atât prin prezența cuvântului „trebuie” cât și prin notorietatea persoanei care o face, ceea ce determină impactul „educativ”. Fiind vorba de sfatul acordat de Președintele României este cel puțin problematic să crezi că el nu ar fi serios. Dacă pentru un adult el poate fi ușor nuanțat, pentru un copil sau un tânăr în plină perioadă de formare a caracterului un astfel de mesaj este sau poate fi foarte important, dacă nu chiar definitoriu. Enunțul nu sugerează, ci spune de-a dreptul că între vorbele și faptele cuiva(în cazul nostru ale unui politician) este normal/corect/de așteptat să existe diferențe, uneori ele să fie chiar contrare.
Un exercițiu util ar fi să încercăm să analizăm câteva situații-problemă din această perspectivă:
- Conducătorul unei mașini de peste 80 mii euro plasează bolidul în parcarea unui supermarket pe diagonala unui loc de parcare, ocupând de fapt și locul vecin. Rugat de un alt șofer să-și poziționeze mașina corect (între liniile marcajului), acesta îl ignoră, încuie ușile și pleacă.
- Un stat mare și puternic intervine într-un alt stat, îl saltă pe președintele acestuia și urmează a-l judeca „cu furie” (conform declarației președintelui țării care a intervenit) fără a respecta normele de drept internațional (incidente în relațiile dintre state).
- Ministrul Educației din România explică celor care doresc să-l asculte că modul în care plătește orele efectuate de un profesor peste norma de predare este acum (după ce a schimbat modul de calcul) cel corect, sugerând astfel că până acum nu ar fi fost corect. N.B.: Schimbarea s-a făcut prin modificarea unei legi organice (a educației, adoptată în urmă cu un an, așa cum cere Constituția – în Parlamentul României) printr-o lege cu măsuri fiscal-bugetare adoptată prin asumarea răspunderii.
- Același personaj (ex-ministrul), referindu-se la ceea ce legea definește drept parteneri de dialog – sindicatele – folosește sintagma „organizații de tip sindical”, ca și cum ar fi vorba de organizații clandestine și nu de reprezentanții legali a câtorva sute de mii de lucrători din educație, sector strategic al unei țări.
- Statul român are de achitat niște datorii salariale profesorilor. Statul a emis o serie de acte normative prin care plata acestor datorii se face eșalonat, pe parcursul mai multor ani. Inutil să mai spunem că aceste datorii sunt constatate de instanțe de judecată în urma unor expertize, au parcurs toate etapele procesuale și sunt executorii. La finalul anului trecut banii ajung la județe, se calculează pentru fiecare școală și fiecare profesor sumele datorate care urmează a fi plătite în tranșa corespunzătoare. Cu două zile înainte de plata efectivă, banii sunt retrași din conturi, iar profesorii vor primi sumele datorate la anu΄. Asta dacă nu cumva și atunci se va proceda la fel…
- Un candidat la o funcție în administrația publică locală scrie în CV-ul personal că ar fi lucrat o perioadă ca lector universitar. Ziariștii verifică și constată că individul nu ar fi putut ocupa o astfel de poziție în învățământul superior. Candidatul recunoaște greșeala, dar nu se oprește aici, simte nevoia să comunice în spațiul public faptul că oricum avea o experiență bogată în domeniu, mult peste ceea ce cerea un nivel de licență. Nimic despre pretenția de a-și atribui un rol pentru care nu îndeplinea condițiile Mai mult chiar, înțelegem că oricum el depășea (chiar fără să aibă nivelul minim de …calificare) ceea ce trebuia să facă, adică era superior celor care ocupau această poziție după susținerea concursului (evident, îndeplinind toate condițiile).
- Un alt cetățean, de altfel ministru în Guvernul României, referindu-se tot la neconformități în CV afirmă că nu a acordat atenție diplomelor, deoarece a ocupat o serie de funcții de management fără să i se ceară un anume nivel de studii. Ce să mai vorbim despre cei cu idealuri mai… joase, de ce să mai piardă vremea prin școli?
- Un alt personaj (sau… același?), fiindu-i solicitate date care au caracter public (cheltuieli publice) afirmă că nu le poate comunica deoarece în societate românească… nu există spațiu de dezbatere pentru acest subiect. Adică – înțeleg eu – noi, poporul nu avem aparat pentru a înțelege explicațiile domniei sale privind volumul unor cheltuieli din banii publici.
De ce toți cei din exemplele anterioare procedează așa? Răspunsul este simplu: pentru că pot și nu-i oprește nimeni și nimic. Reguli, legi (locale sau internaționale), norme morale, principii? Ei, aș, sunt pentru cei mici sau/și slabi.
O scurtă incursiune/privire prin literatura română (nu foarte) veche ne lămurește:
„Istoria umană în veci se desfășoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.”
(„Împărat și proletar”, 1874)
Oamenii sunt în fiecare zi puși în situația de a lua decizii, adică de a alege între căi alternative de a rezolva unele probleme. Spre exemplu, când plec de la școală spre casă pot să aleg trotuarul din stânga sau cel din dreapta. Alegerea unuia sau a celuilalt este rezultatul unei decizii.
Astfel, dacă plecând de la școală aleg trotuarul din stânga pentru că așa aș avea de parcurs o distanță mai mică, aceasta ar fi o decizie rațională, criteriul fiind cel de distanță parcursă, efort, adică de costuri. Dacă aleg trotuarul care este mai umbrit, fiind o zi foarte însorită, avem de-a face cu o decizie de oportunitate, așa îmi este mie mai bine. Dacă aleg însă trotuarul din dreapta – indiferent de costuri sau de efectele asupra mea – pentru a ajuta o persoană în dificultate să traverseze strada și să poată ajunge la bancomatul la care are nevoie, se cheamă că am realizat o analiză pe criterii etice și am luat o decizie bazată pe un cadru etic convenit de societatea căreia îi aparțin. În acest ultim caz am realizat o analiză, un proces sistematic de evaluare a deciziilor, acțiunilor sau situațiilor prin prisma valorilor, a principiilor și normelor morale.
Dacă în primele două cazuri – cel al deciziei privind costul (financiar), respectiv oportunitatea – a fost vorba de decizii raționale (minimizarea costurilor, respectiv maximizarea în cazul oportunităților), în situația a treia este vorba de un mecanism mai subtil, cel al unei evaluări etice, bazate pe un cadru etic, adică pe un ansamblu de valori, principii, norme, specifice unei anumite societăți.
Pentru a înțelege mai profund importanța zicerilor și mai ales a faptelor decidenților zilei și consecințele lor asupra educației tinerilor, să analizăm câteva interogații posibile:
- O întrebare utilă ar fi de ce spargerea geamului cu piatra aruncată de un om este condamnabilă, iar spargerea geamului de către grindină este un fapt acceptabil? Efectul este în cele din urmă același.
- De ce furtul unui kilogram de cireșe din cireșul vecinului este un fapt reprobabil, dar distrugerea tuturor cireșelor din motive meteorologice ( adică un efect similar dar la scară mult mai mare) ca efect al ploii abundente este acceptat fără a învinovăți pe cineva?
Dascălii sunt obișnuiți cu astfel de situații conflictuale în care elevii reclamă că un lucru săvârșit de X sau Y este incorect. Evident, ceea ce a făcut X l-a determinat și pe elevul Y (care trebuie să împartă dreptatea) să comită o faptă care din perspectiva lui X este incorectă și tot așa. Tot profesorii știu că primul lucru care trebuie făcut când judeci astfel de situații este să separi faptele de oameni, să identifici împrejurările, condițiile, apoi să le re-atribui oamenilor și să stabilești responsabilități individuale.
La acest moment putem conchide că faptele obiective, fără oameni, sunt neutre din punct de vedere moral.
Moralitatea este proiectată de om în fapte, iar „proiectorul” se constituie într-un „cadru de evaluare morală”. Mai mult chiar, nu se poate spune că există fapt moral independent de un cadru de evaluare morală. Din această perspectivă, cel mai simplu cadru de evaluare este moralitatea comună – „şapte ani de acasă” – normele transmise de familie, comunitate, şcoală, Biserică, dar există şi cadre de evaluare mai complexe, unele bazate pe teorii etice (utilitarismul, etica virtuţii, kantianismul) sau pe studii de caz (cazuistica morală, narativismul, matricea etică).
Prin urmare, dilemele etice pot fi discutate NUMAI incluzând oamenii care sunt implicați.
Dar să nu discutăm numai fapte izolate, să luăm și un exemplu concret de comportamente, decizii urmate de acțiuni, cum le place să spună decidenților zilei.
Un exemplu util de analizat: un medic are prin profesia lui, datoria de a vindeca bolnavii, dar unul dintre pacienți îi cere să nu-i aplice un anumit tratament – să spunem că din motive religioase – ceea ce-i poate fi fatal. Dacă medicul îşi respectă datoria pentru care a jurat (de a nu face rău), el trebuie să-l oblige pe pacient să facă tratamentul, deci să încalce regula consimţământului informat conform căreia pacientul decide autonom, în ultimă instanţă, asupra propriului corp. Dacă respectă această regulă – consimțământul pacientului – doctorul îşi încalcă datoria de a face binele. Cum ar fi moral să procedeze el? Acest gen de situație este o dilemă etică, un agent (doctorul) face o analiză etică, ierarhizează datoriile pe care le are(jurământul depus la debutul în profesie, respectiv respectarea dorinței pacientului) și adoptă o decizie, care determină o acțiune, un comportament.
În acest caz va trebui să găsim criterii pentru ierarhizarea datoriilor.
Într-o astfel de dilemă s-ar putea afla și un ministru care are DATORIA de a gestiona un sistem(de învățământ) fără să-i facă rău, dar și datoria de a se încadra într-un buget. Ah, am uitat ceva, datoria de a-i face pe plac celui care l-a trimis în acea poziție. Dar aici intervine o altă problemă, oare cine l-a pus acolo? Să nu ne complicăm, continuăm analiza noastră, strict pe bazele convenite.
Aceste criterii sunt normele morale generale, dublate (sau care chiar includ?) de normele de etică profesională, care reprezintă deontologia, grupate într-un cadru etic (Framework pentru demnitarii care nu au nevoie de diplome obținute la universități adevărate, în condiții reale și cu doctorate scrise de ei, din capul lor).
Până atunci, domnilor decidenți (și responsabili) pentru prezentul și viitorul României, mai ușor cu sfaturile morale, par să vă depășească!
Tot Poetul ne scoate din… dilemă:
„Când vedem că toţi aceia care vorbe mari arunc
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!”
(„Scrisoarea III”, 1881)
_______________
Despre autor: Mihai Fârtat este profesor titular la Școala Gimnazială Nr. 4 Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, cu grad didactic I și 40 de ani vechime la catedră.
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.