Până nu demult, cu sau fără ONU și Convenția Drepturilor Copilului (apărută târziu, în 1989), copilul era, de cele mai multe ori, privit ca o extensie a adultului. Uneori o bucurie, alteori o responsabilitate grea. Prezența lui era celebrată, dar vocea lui rareori era ascultată.
Nu îmi amintesc să fiu întrebată ce vreau, ce simt sau ce gândesc. Nu pentru că nu eram iubită. Ci pentru că părinții mei, la rândul lor crescuți într-un alt model, nu considerau că un copil are un cuvânt de spus.
„Ce știe el? E mic.”
Acesta era laitmotivul unei întregi generații.
Din această perspectivă au pornit nu doar limite firești, ci și abuzuri. Fizice și emoționale. Fraze precum „și pe mine m-au bătut ai mei și uite ce bine am ajuns” au devenit justificări transmise din generație în generație, fără a pune sub semnul întrebării costul emoțional real.
Noi, cei născuți în anii ’80, am crescut exact în punctul de ruptură dintre două lumi. Am fost copiii ultimilor ani ai unui sistem rigid și adolescenții unui sistem care se prăbușea și încerca, nesigur, să se reconstruiască.
Școala românească de după 1990 a intrat într-un declin tăcut, dar profund. A pierdut autoritatea veche, fără să câștige încă una nouă, bazată pe respect și competență. Profesorii au rămas fără sprijin, fără formare adaptată noilor realități, iar sistemul a funcționat ani întregi din inerție. În acel vid de repere, școala a pierdut, treptat, în fața „școlii vieții”.
Copiii au învățat mai mult din adaptare decât din ghidare. Au învățat să se descurce, dar nu întotdeauna să se înțeleagă. Au primit informație, dar prea puțină siguranță emoțională. Au crescut între autoritate rigidă acasă și incoerență în exterior.
Iar din această generație s-a născut o alta. Generația „tu nu vei suferi ca mine”.
Este o reacție firească. Este o încercare de reparație. Părinții de astăzi încearcă să ofere ceea ce ei nu au primit: validare, protecție, siguranță emoțională.
Și totuși, aici apare o altă provocare.
În dorința de a elimina suferința, riscăm uneori să eliminăm și limitele. În dorința de a valida, riscăm să evităm frustrarea necesară dezvoltării. În dorința de a fi aproape, riscăm să renunțăm la rolul esențial de ghid.
Copilul nu are nevoie de un părinte perfect. Are nevoie de un părinte stabil.
Nu are nevoie doar de validare, ci și de limite.
Nu are nevoie doar de libertate, ci și de structură.
Echilibrul este cheia.
Copilul are nevoie să fie auzit, dar și ghidat. Are nevoie să fie înțeles, dar și învățat să înțeleagă lumea. Are nevoie de siguranță emoțională, dar și de repere clare.
Pentru noi, cadrele didactice, această realitate este vizibilă zilnic. Nu lucrăm doar cu copiii. Lucrăm cu efectele unui trecut care încă modelează prezentul. Lucrăm cu părinți care încearcă, conștient sau nu, să repare propriile răni prin copiii lor.
Și este important să spunem clar: nu este vina nimănui.
Fiecare generație a făcut ce a putut cu instrumentele pe care le-a avut. Părinții noștri au crescut cum au știut, într-un context care le-a oferit puțină informație și multă presiune. Noi am crescut într-un sistem aflat în tranziție, în care școala a pierdut în fața „școlii vieții”. Iar părinții de astăzi cresc copii într-o lume cu prea multă informație și prea puțină siguranță interioară.
Aceasta este moștenirea pe care am primit-o.
Da, este greu. Nu contestă nimeni acest lucru.
Dar tocmai aici intervine rolul nostru.
Este de datoria noastră, a cadrelor didactice, nu doar să educăm copilul, ci să sprijinim părintele. Să îl înțelegem. Să îl validăm. Pentru că un părinte care se simte judecat se închide. Dar un părinte care se simte înțeles începe să aibă încredere.
Iar încrederea este puntea.
Prin ea, părintele ne permite să revenim la menirea noastră reală: educația. Nu ca autoritate impusă, ci ca autoritate recunoscută. Nu ca opoziție față de familie, ci ca partener al ei.
Pentru că educația nu începe nici acasă, nici la școală. Ea începe în relația dintre adulții care îl cresc pe copil.
Iar echilibrul pe care îl căutăm la copii începe, întotdeauna, cu echilibrul pe care îl reconstruim în noi, ca adulți.
Pentru ca, într-o zi, copiii noștri să nu mai fie generația care repară. Ci generația care construiește.
_________________
Despre autor: Delia-Marina Stănculescu este profesor pentru educație timpurie.
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.
Foto: ID 42291461 © Kasto80 | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.