Cine nu vrea să fie ministrul Educației într-o țară în care, potrivit testelor PISA, jumătate dintre elevi nu înțeleg ce citesc? Cât de atractiv e portofoliul, pentru orice tehnocrat cu un minim de luciditate, într-o societate în care proporția elevilor care au atins cel puțin nivelul minim de competență (nivelul 2 – PISA) a fost mai mică decât media țărilor OCDE? Cine nu vrea să guverneze un domeniu profund subfinanțat, în care respectul pentru muncă și cercetare e invocat doar când vrei să distrugi mitul bunului politician, „școlit pe brânci”? Cine nu vrea să fie responsabil pentru o populație școlară de 3485,6 mii elevi şi studenţi, pe care îi mai trimiți la un part-time job, când nu ai cu ce să le susții eforturile, și 251,9 mii profesori complet demotivați financiar și moral[1]? Cine nu vrea să fie ministrul Educației în România, țara în care 46% dintre români nu au citit nicio carte în ultimul an[2], dar în care „cheltuim online cu cardul, la jocurile de noroc online, 3,1% din cifra care se joacă pe plan mondial”[3]?
Nu? Nu vreți să vă bateți capul cu așa ceva? Ar fi șansa mesianismului pur și a sacrificiului suprem, să fii înjurat de toți acești oameni, pentru că ești interfața unei viziuni manageriale care începe reforma statului #paralel, #capturat, #corupt și oricum altcumva vreți să îi mai spuneți, considerând bugetul de la educație o gaură neagră în evoluția unui stat atât de european și progresist, ca țărișoara noastră compromisă, prin alianțe politice la rândul lor de compromis (sic!).
Cum? Nu vrea nimeni să fie ministrul Educației într-o țară în care premierul Bolojan susține pe 15 ianuarie că „în educație nu se vor mai face reduceri de cheltuieli”, iar pe 20 ianuarie anunță că învățământul superior și cercetarea sunt vizate de măsuri de austeritate în acest an? Trebuie să îți dorești așa ceva, dacă ești un om vertical, pentru că e șansa să rămâi în anale drept cel mai altruist individ într-o mare de deznădăjduiți și pesimiști bine educați. Cine nu vrea să lucreze pentru binele tuturor actorilor educaționali, fără bani la vistierie? E visul oricui, să facă din nimic ceva! Abia ăsta, vicleșug ontologic! Abia asta, alchimie politică!
Adevărul e că pentru unele reforme în educație nu ai nevoie de bani. De pildă, pentru consistența și consecvența morală, singurul cost e unul moral: să îți asumi că împarți dreptatea în lume și condamni plagiatele nu doar în campanii electorale, înaintea unei numiri-cheie pentru un portofoliu sensibil, sau numai în cazul posesorilor de titluri de la anumite partide politice. Reforma morală e atât de simplă: îi luăm pe toți, îi luăm cu totul! S-a popularizat ideea că în țara asta, discuția despre doctorate e relevantă doar când analizăm integritatea morală a oamenilor politici. Frumos ar fi ca marile dezvăluiri să apară și duminica la prânz, și în ajun de Crăciun, și joi la 11 trecute fix, nu doar luni dimineața, înainte de o numire, pentru două partide tradiționale și două universități în care se fură pe capete. Nu vreau să minimizez de niciun fel efortul celor care scot la lumină impostura. Ce vreau să semnalez e că receptarea publică a discuției despre impostură și respect pentru munca prestată în cercetare e asociată unei ghilotine politice, și nu unui principiu de sănătate morală a sferei publice.
E tot atât de toxic și de imoral și plagiatul din teza de doctorat sau din dizertația unui profesor de liceu, din teza de doctorat a unui CEO, din lucrarea de licență a unui funcționar public sau din lucrarea de semestru a unui student. E tot atât de gravă obținerea a două titluri de doctor în baza aceleiași teze de doctorat și acumularea privilegiilor financiare obținute de pe urma acestor titluri (proiecte finanțate, granturi, o formă de reputație care produce, ca orice capital cultural, în timp, o formă de capital economic). E tot atât de urgent să te uiți și în tezele celor de la USR, și în tezele celor de la AUR (deși acolo e simplu, nu prea ai la ce să te uiți), și în tezele celor din SENS și REPER, și în capodoperele celor din partidele istorice. Nu? În fond, ca să cureți sistemul de fraudă, nu îți trebuie bani (mai mult decât licența pentru un soft antiplagiat cu o bază de date generoasă), ci bunăvoință, timp și acces la lucrări.
Și totuși, vedeți, în România, discuția despre furt e purtată procentual. Dacă furi 4% din teză, ești bun de păstrat, e un furt rezonabil; dacă furi 40%, ești un hoț ordinar. Dar cu puțină coerență logică, și cei spălați, și cei damnați, tot hoți sunt. Deci cine nu vrea să fie ministru al Educației într-o țară în care unii sunt mai hoți ca alții, dar nu toți hoții au parte de același tratament? E o cale lungă de la furtul rezonabil la cel condamnabil. Și, în curând, ghilotina plagiatelor va fi substituită de o formă și mai versatilă de impostură: lucrări generate cu AI în universități care aplică arbitrar un prag de utilizare a noilor tehnologii în scrierea academică. E chiar o binecuvântare să fii ministru într-o țară în care profesorul, în sesiune, e mai curând un detectiv de succes; în care vii cu bani de acasă pentru diferite evenimente, pentru că granturile pentru deplasări sunt pentru „subzistență” (ce retorică marxistă, și totuși viabilă, n-ați zice!), în care cu privire la cercetare se pronunță, fără supărare, actorii mediului preuniversitar, dintre care mulți nu se mai ocupă de asta de când au absolvit facultatea, și cu privire la reducerea numărului de clase din preuniversitar se pronunță, tot fără supărare, cercetătorii cu CV-uri excentrice pe pantele scientometriei, dar care n-au predat o zi în viața lor.
Pentru orice, în afară de reforma morală și transparența sistemului educațional, pentru care, repet, costurile sunt preponderent morale, e nevoie de bani. Iar Premierul Bolojan nu e dispus să înțeleagă asta. Mi se pare un faliment al actualei guvernări faptul că un portofoliu cheie – care în toate țările civilizate este considerat și generator de profit, dacă știi ce să faci cu el – nu are un ministru desemnat. Nu e vorba că nu se găsesc tehnocrați care să facă treabă, și nici că nimeni nu vrea să fie, în ciuda tabloului grotesc descris mai sus, ministrul Educației; ci că nimeni nu vrea, încă, să își asume riscul de a guverna un portofoliu ca acesta cot la cot cu Ilie Bolojan. Dacă eram în Franța, premierul pleca acasă de mult, pentru degringolada din educație. Sunt unii disperați zilele acestea, să interpeleze premierul, această speranță a României necăpușate și coerente, nu prin bibliografii – că nu le-a priceput, deși i-au dat pe la nas niște titluri, ci prin filmografii; așteptăm interpelări și prin nuvele, schițe, romane, crochiuri, haiku-uri și psalmi, dar și prin alte exemple morale și moralizatoare, alte imagini cu privire la lumi posibile și întârziate. E ridicol. Toată lumea, tot din dragul consistenței morale, trebuie să moară cu eroii preferați de gât. Dacă Bolojan a fost eroul mesianic al unor mici intelectuali din mari grupări de interese, frumos ar fi să rămână eroul lor incontestabil până la capăt, chiar și atunci când consideră că plagiatele comise acum două decenii sunt irelevante pentru guvernarea făcută azi. Desigur, și domnul Bolojan e tot un om politic. Nu știu de ce se uită unii la el ca și când a guvernat primăria din Oradea (chapeau!) după Critica rațiunii practice a lui Kant. Și nici nu putem să ne pierdem timpul sperând că va cugeta la un raționament moral în care a fura un camion sau a fura 50% dintr-o teză de doctorat sunt fapte egal condamnabile. Ca să fac o glumă proastă, ar putea obiecta că nici măcar nu e plătit să se gândească la asta. Orice încercare de a-și extinde atribuțiile în acest sens ar putea aduce presiune economică asupra noastră, fiți potoliți…
Ce mi se pare însă e că în această abordare de tip top-down, premierul se uită la portofoliul de la educație fix ca la o prefectură sau o primărie. Acest impersonal „Se”, care ne ruinează și cheful de muncă, și randamentul – se taie, se realocă, se reformează – trebuie depășit și asumat de cineva capabil să facă uz public și privat de rațiunea lui. Până atunci, sistemul se degradează, profesia didactică e tot mai puțin atractivă, educabilii sunt tratați tot mai mult ca o resursă umană de un fel sau altul, și nimeni nu mai face educație, doar administrație. Tot așa cum nimeni nu mai face politică, doar administrație. Nu? Nu vreți să fiți ministrul Educației într-o lume de administratori?
[1] Sursa: comunicat de presă, nr 154 din 20 iunie 2025, Institutul Național de Statistică, https://insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/sistemul_educational_2025_r.pdf accesat ultima dată la 20 ianuarie 2026.
[2] A se vedea „Barometrul de Consum Cultural 2024. Dinamicile tipurilor de consum cultural și rolul educației culturale”, publicat în 2025, sursa: https://www.culturadata.ro/barometrul-de-consum-cultural-2024/, accesat ultima dată la 20 ianuarie 2026.
[3] Dan Popa, „DATE OFICIALE: Românii au mizat la jocurile de noroc mai mult decât au cheltuit pe cazare în toate hotelurile din țară”, Hotnews, 26 august 2025,https://hotnews.ro/date-oficiale-romanii-au-mizat-la-jocurile-de-noroc-mai-mult-decat-au-cheltuit-pe-cazare-in-toate-hotelurile-din-tara-2051451, accesat ultima dată la 20 ianuarie 2026.Despre autor:
Despre autor:
Lect. univ. dr. Oana Șerban este doctor în Filosofie al Universității din București din 2018 cu o teză la intersecția dintre estetică și istoria filosofiei, dedicată analizei structurii revoluţiilor artistice în modernitate („The Structure of Artistic Revolutions in Modernity. A Political Theory of Aesthetic Validity”). Este Director executive al CCIIF-Centrului de cercetare a istoriei şi circulaţiei ideilor filosofice. A primit distincția de Profesor Bologna de două ori, în 2018 și în 2021.
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.