Recent a fost publicat Ordinul nr. 5110/2018 privind aprobarea standardelor naţionale minimale pentru acordarea titlului de doctor, produs al celor 35 de comisii de specialitate ale Consiliului National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU). Standardele se referă la produse științifice complementare tezei de doctorat (articole, cărți, capitole în cărți, prezentări la conferințe, brevete, opere de artă etc), definite în termeni cantitativi (un anume număr minim din fiecare categorie) și calitativi (un anumit palier de exigență; spre exemplu, articolele trebuie să fie publicate în reviste indexate în Web of Science (ISI) sau în bănci de date internaționale (BDI); capitolele sau cărțile trebuie să fie publicate la edituri din categoria A1 (edituri cu prestigiu internaţional) sau A2 (edituri cu prestigiu recunoscut) listate de anexa nr. 25 la Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice nr. 6.129/2016; etc)
Așa cum era de așteptat, standardele minimale diferă de la un domeniu la altul, la un pol aflându-se standarde ”soft” (orice fel de revistă, neindexată nicăeri sau orice fel de carte, indiferent de editură), specifice unor domenii precum filologie, filosofie sau științe juridice, iar la celălalt standarde extrem de ”hard” (2 articole ISI și factori de impact destul de ridicați) specifice domeniilor precum fizica sau informatica.
Cum în aceste comisii se află personalități de vârf din toate domeniile, este de așteptat ca aceste standarde să exprime o anumită viziune asupra condițiilor minimale, un anume nivel de exigență și o absolut necesară concepție asupra eticii cercetării. Citind cu atenție am constatat că 4 comisii impun o condiție obligatorie neașteptată:
Comisia de chimie – ”conducătorul de doctorat să fie coautor cu doctorandul la minimum un articol publicat într-o revistă cotată ISI”
Comisia de inginerie chimică, inginerie medicală, știința materialelor si nanomaterialelor – ”la cel puţin un articol conducătorul de doctorat să fie coautor”
Comisia de inginerie mecanică, mecatronică și robotică – ”la cel puţin două articole din lista de lucrări a doctorandului, conducătorul de doctorat să fie coautor”
Comisia de științe militare, informații și ordine publică – ”minimum două articole împreună cu conducătorul de doctorat”
Pare șocant, nu? Doctorandul este obligat să împartă (cedeze) dreptul de autor cu cel care îi este coordonator științific. Sau poate e vorba doar despre munca de echipă!
Patru comisii din 35 reprezintă abia 11%. Dar chiar și așa, ce semnificație are o asemenea obligație de a ceda o parte din roadele (și implicit capitalul de prestigiu) specifice muncii tale în favoarea conducătorului științific? În plan imediat, un coordonator științific care are 8 doctoranzi (cifra fixată de cadrul legal), din care (să zicem) 4 publică într-un an câte un articol în reviste ISI, va beneficia de o creștere a indicilor de măsurare a performanțelor sale academice cu N unități (în funcție de coeficientul de indexare al revistelor în cauză). Aceasta înseamnă că în raport cu un alt coleg care publică doar ceea ce a cercetat singur, beneficiază de un avantaj competitiv nemeritat.
Sau poate este meritat? Nu este domeniul său, în care (teoretic) este o somitate? Poate doctorandul lucrează ca parte dintr-un grant pe care l-a câștigat profesorul și fără care nu ar exista fondurile, tehnologia, accesul la bibliografie de care beneficiază doctoranzii săi? Și apoi, ideea, teoria pentru care lucrează acea echipă de doctoranzi nu este a profesorului, studenții doar aducând dovezi (empirice sau analitice) pentru confirmarea ei?
În Codul studiilor doctorale (HG 681/2011), articolul 66, alineatele 1 și 2 vorbesc despre protejarea dreptului de autor al doctorandului, cu referire explicită la teza de doctorat; în schimb, alineatul 3 se referă la respectarea dreptului de autor în valorificarea produselor realizate în timpul programului de cercetare. Iar publicarea unor articole, la baza cărora stă cercetarea efectuată de doctorand în timpul programului doctoral, este exact o asemenea formă de valorificare – chiar dacă nu se face prin beneficii pecuniare, ci prin sporirea capitalului intelectual (cum ar spune Bourdieu). Pe de altă parte, art 5 (m) din Codul drepturilor și obligațiilor studentului enumeră, între drepturile studenților și ”drepturi de autor şi de proprietate intelectuală asupra rezultatelor obţinute prin activităţilede cercetare-dezvoltare, creaţie artistică şi inovare desfăşurate în cadrul Universităţii”. Iar Legea nr. 8/1996, consacrată protejării dreptului de autor, are prevederi similare. Încalcă aceste standarde deci dreptul de autor al doctorandului?
Dar, cum definim statutul de autor? Mai ales în științele ”dure”, bazate pe experimente de laborator sau cercetări implicând echipe de specialiști! Un răspuns interesant este oferit de John Ioannidis, Richard Klavans și Kevin Boyack, într-un studiu publicat în revista Nature (561/2018). Vorbind despre cei aproximativ 9.000 de autori super-prolifici din aceste științe (aprox. 1 articol publicat la 5 zile) și despre fenomenul articolelor științifice semnate de zeci de autori – recordul fiind bătut de o echipă internațională de 1000 de cercetători, toți menționați ca autori. Cercetătorii amintiți fac apel la un model propus International Committee of Medical Journal Editors în 1988 (așa-numitele ”criterii de la Vancouver”). Conform acestora, statutul de autor implică: 1) participarea semnificativă la conceperea și conducerea unor experimente și la interpretarea rezultatelor; 2) contribuția la scrierea și revizuirea manuscrisului; 3) aprobarea versiunii propuse pentru publicare; 4) asumarea responsabilității pentru conținutul articolului. Activități precum mentoratul, obținerea de fonduri sau supervizarea nu sunt considerate suficiente pentru obținerea statutului de ”autor”. Deci, dacă articolul e publicat de doctorand și conducătorul științific, care lucrează împreună, cel din urmă îndeplinește toate criteriile de ”autor”. Cred că îndoielile apar atunci când este vorba de articole cu o cohortă de autori, în fruntea căreia se află coordonatorul științific: în aceste cazuri, numai criteriile 3 si 4 mai pot fi considerate eventual și parțial împlinite. Pe de altă parte, un număr mare de autori scade indexul (Hirsh sau de altă natură pe casre îl primește fiecare autor).
E greu să oferim o judecată în alb și negru a acestei situații; cercetarea este diferită în diferitele științe și discipline, dar, oricum ar fi ea, noțiunea de drept de autor este fundamentală. Poate că aceste comisii instituționalizează ceea ce tacit este acceptat și practicat și în alte domenii… Dar această perspectivă ridică alte întrebări: Ce amploare are fenomenul? Cum se justifică el atunci când nu este vorba de studii de laborator? Este nou sau este o tradiție? Si brusc îmi amintesc că romanul ”Absenții” al lui Augustin Buzura, publicat în 1970, vorbea despre exact aceeași situație…
Prof univ dr Mihai Coman
Profesor Emerit al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București
Îți plac informațiile pe care le găsești la noi? Susține Edupedu.ro!
Become a Patron!