Competiţia şi cooperarea fac indubitabil parte din arsenalul etologic al speciei. Ele nu se află mereu în opoziţie, de fapt, dialectica lor este, de regulă, complexă, ubicuă şi subtilă. Pe admiratorii cooperării nu i-ar deranja un premiu dat pentru cel mai cooperant grup, iar pe susţinătorii competiţiei nu-i deranjează de regulă cooperarea care duce la victorie.
Antropologia (şi nu numai) ne arată că regula printre societăţile omeneşti este recunoaşterea excelenţei individuale, chiar dacă excelenţa este de regulă definită endemic plecând de la moduri de viaţă specifice. Dar, mutând discuţia la un nivel mai fundamental, ne putem întreba de ce preţuiesc societăţile excelenţa. Ştim cu toţii că ceea ce este rar are un preţ mare. Iar excelenţa este rară pentru că, de regulă, nu e fezabilă, nu pare tentantă pentru individul mediu, pentru că are costuri mari (timp, resurse, uzură etc) şi pentru că, în chip paradoxal, este – atunci când e excelenţă reală – o formă de altruism şi de autosacrificiu. Excelenţa ţine de zenitul oricărui imaginar cultural, de verticala care obligă fiecare individ să privească şi în sus, de recordul care, nemaiputând fi ignorat, devine standard ideal pentru întregul grup. Într-un mod poate nu foarte evident, excelenţa reală sporeşte coeziunea şi întăreşte identitatea grupului, creşte nivelul cooperării şi fitnessul cultural al comunităţii. Cu o singură condiţie. Ca aceia care excelează să o facă în numele unor valori, practici şi comportamente care sunt preţuite şi întrupate în mod real de comunitate.
Grija pe care, în mod tradiţional, fiecare grup social o acordă practicilor lui educaţionale este legată exact de preocuparea pentru ansamblul tehnicilor prin care se asigură spirala fundamentală de transmitere culturală prin care individul reflectă comunitatea şi comunitatea îl recunoaşte pe acesta ca pe unul de-al ei. Or, ne putem întreba pe bună dreptate dacă este acesta cazul societăţii româneşti în acest moment. Mai reprezintă şcoala locul în care indivizii înţeleg şi asimilează valorile societăţii ca să le poată întrupa mai târziu? Mai au educatorii forţa şi credibilitatea păzitorilor unei lumi şi păstrătorilor unor moduri fundamentale de a fi? Sunt valorile pe care le întrupează – măcar declarativ – premianţii valorile profunde ale societăţii? Este competiţia şcolară corectă, transparentă, echitabilă? Poate că această din urmă întrebare merită abordată cu precădere.
S-a vorbit mult în ultimii ani despre inechităţile din sistem, în primul rând despre cele generate de inegalitatea economică – fără a se face în mod real ceva semnificativ -, s-a vorbit despre absenţa standardelor de performanţă care să facă din notă ceva mai mult decât un capriciu al profesorilor, s-a vorbit despre polarizarea extremă a masei şcolare între o avangardă a elitelor, populând „şcolile bune”, aproape obsedată de note şi un corp şcolar demotivat, dezabuzat şi absolut indiferent la orice sancţiune prin notare. Toate par să altereze şi să discrediteze serios ideile de excelenţă şi competiţie şcolară şi, după părerea mea, chiar o fac. Cu toate acestea, nu pot să nu observ că, dincolo de excepţiile caragialeşti, elevii de zece chiar sunt adesea acei elevi care întrupează cumva atitudinile fără de care învăţarea serioasă este imposibilă: seriozitatea, interesul, caracterul, respectul faţă de autoritate şi competenţă.
În războiul surzilor declanşat pe reţelele sociale, fiecare tabără refuză să accepte grăuntele de adevăr al celuilalt, sâmburele de plauzibil şi de legitimitate. Atenţia binevoitoare care ar accepta complexitatea situaţiei este probabil parte a soluţiei problemei. Pentru mine, care nu mai intru de mult în polemici de/pe Facebook, adevăratele tensiuni ascunse în mijlocul topicului coroniţei privesc ruptura teribilă dintre valorile vehiculate în documentele programatice şi societatea românească în ansamblu, parcă mai anomică şi mai anemică axiologic ca niciodată, privesc incapacitatea majorităţii corpului profesoral şi a părinţilor (categorii care se intersectează, fără doar şi poate) de a întrupa şi de a promova aceste valori, privesc confuzia existenţială cvasitotală în care ne zbatem, incapacitatea unui proiect moral pe fondul imposturii generalizate.
Până vom începe – dacă vom începe vreodată – discuţiile fundamentale, la careul de sfârşit de an, sub privirile directorului mândru şi al inspectorului cel mai probabil numit politic, se îngrămădesc unul lângă altul premianţii şi câştigătorii competiţiei noastre fără reguli. Elevii serioşi şi muncitori (sub coroniţa la ofertă) şi beizadelele (sub coroniţele de firmă) sunt, poate într-un moment irepetabil, exact pe aceeaşi treaptă. Până una, alta, mi-e greu să nu văd la fiecare sfârşit de an în coroniţele premianţilor semnul franc şi inevitabil al viitorului imigrant.