Ce înseamnă că un elev este în sevraj psihologic din cauza dependenței de social media? Cum se declină în activitatea profesorilor dependența de virtual depistată de OMS în rândul a peste 22% dintre elevii români de 11-15 ani? Și cum se comportă în clasă un copil aflat în sevraj psihologic? Despre toate acestea a vorbit pe larg într-un interviu acordat Edupedu.ro psihoterapeutul Domnica Petrovai, coordonatoarea și co-autoarea Strategiei Naționale de Sănătate Mintală a Copilului și Adolescentului din România.
„Sunt câteva consecințe identificate în studiile de specialitate de cercetare. O să le descriu pe câteva și să ne uităm un pic cum pot fi observate și în clasă. Este zona de irascibilitate, de reactivitate crescută, de neliniște, anxietate, o dispoziție negativă, cu îngrijorări frecvente, ruminare sau preocupare pentru un conținut negativ; de exemplu, dacă elevul aflat în sevraj psihologic a avut un conflict cu un coleg, rămâne cu gândurile acolo într-o analiză prelungită a conflictului fără să-l rezolve în spațiul relațional real. Și evident și dificultățile de auto-control”, a explicat pentru Edupedu.ro psihologul clinician Domnica Petrovai.
„Cum se vede în clasă? Prin comportamente de «scanare constantă» le numim noi, adică îl vedem pe copil că e mai tot timpul vigilent, fără să poată să fie prezent în clasă în timpul orei conectat cu el, liniștit. Deci îl percep ca fiind vigilent, într-o stare de agitație și motorie. Apoi cu o toleranță scăzută la frustrare, de exemplu au reacții disproporționate la un anumit tip de sarcină propusă de profesor sau escaladează mult mai repede tensiunile în conflicte în clasă sau reacționează intens emoțional la un feedback corectiv din partea profesorului. Deci mai degrabă reacția este una de respingere, nu una adecvată contextului de învățare. Sunt foarte atenți la greșelile pe care le fac și în loc să le corecteze, reacția emoțională este foarte intensă”, a continuat Petrovai.
INTERVIUL integral acordat pentru Edupedu.ro de către Domnica Petrovai, psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv comportamental:
Rep: Masiva testare a Organizației Mondiale a Sănătății privind sănătatea adolescenților a poziționat România pe primul loc în 40 de state la folosirea problematică a social media, cu un procent de două ori mai mare decât media țărilor din studiul OMS. Peste 22% dintre copiii români de 11-15 ani suferă de sevraj psihologic atunci când le este tăiat accesul la telefon. Cu alte cuvinte, un sfert din cohorta de elevi de gimnaziu și liceu (11-15 ani) este în sevraj la orele de la școală. Organizația spune oficial că acest comportament problematic este asociat cu probleme mintale, sociale și de școlarizare. Ce anume este diferit la ore în comportamentul elevului aflat în sevraj psihologic cauzat de dependența de social media sau de spațiul virtual, față de comportamentul elevului care nu este dependent de virtual?
Domnica Petrovai: „Sunt câteva consecințe identificate în studiile de specialitate, de cercetare. O să le descriu pe câteva și să ne uităm un pic cum pot fi observate și în clasă.
Este zona de irascibilitate, de reactivitate crescută, de neliniște, anxietate, o dispoziție negativă, cu îngrijorări frecvente, ruminare sau preocupare pentru un conținut negativ; de exemplu, dacă elevul aflat în sevraj psihologic a avut un conflict cu un coleg, rămâne cu gândurile acolo într-o analiză prelungită a conflictului fără să-l rezolve în spațiul relațional real.
Și evident și dificultățile de auto-control.
Cum se vede în clasă? Prin comportamente de «scanare constantă» le numim noi, adică îl vedem pe copil că e mai tot timpul vigilent, fără să poată să fie prezent în clasă în timpul orei conectat cu el, liniștit. Deci îl percep ca fiind vigilent, într-o stare de agitație și motorie.
Apoi cu o toleranță scăzută la frustrare, de exemplu au reacții disproporționate la un anumit tip de sarcină propusă de profesor sau escaladează mult mai repede tensiunile în conflicte în clasă sau reacționează intens emoțional la un feedback corectiv din partea profesorului. Deci mai degrabă reacția este una de respingere, nu una adecvată contextului de învățare. Sunt foarte atenți la greșelile pe care le fac și în loc să le corecteze, reacția emoțională este foarte intensă.
Apoi apare dificultatea de a susține un efort cognitiv pe o perioadă mai lungă de timp: adică nu duc lucrurile la bun sfârșit sau evită sarcinile care implică un efort prelungit sau sarcinile mai grele, necunoscute. Deci vedem un soi de abandon rapid, ceea ce înseamnă că rămân într-o zonă de minimă rezistență care sigur are impact și pe zona de performanță. Când sarcina implică un efort cognitiv mai mare, au tendința de a renunța, de a abandona. Și dincolo de performanță, impactul e și la nivelul încrederii pe care copilul ar putea să o dobândească în el, legat de auto-eficacitatea care vine atunci când văd că pot să fac lucruri și am și rezultate. Fiind acest comportament de sevraj, copiii nu mai au capacitatea de a susține o sarcină cu rezultate pozitive, ceea ce înseamnă că încrederea lor în ei înșiși devine din ce în ce mai fragilă.
Și un alt lucru care este important atunci când discutăm despre zona de sevraj este dificultatea de a gestiona tranzițiile, de a trece de la un tip de sarcină la alt tip de sarcină cu mai multă flexibilitate. Dacă, de exemplu, apar întreruperi, să se poată reîntoarce în sarcină. Ceea ce conduce la o dificultate din partea profesorului de a-și susține orele, de a-și conduce activitățile într-un ritm care să fie potrivit procesului de învățare. Deci timpul de studiu devine din ce în ce mai limitat, pentru că sunt prea multe momente în care copiii au nevoie mai degrabă de reglare.
Rep: Asta e cu atât mai îngrijorător cu cât suntem pe locul 5 în Europa în clasamentul statelor cu cel mai mare număr de zile de vacanță. Deci din cauza dependenței de virtual timpul zilnic de studiu este scurtat, dar și numărul de zile de învățare decise de Minister sunt în topul celor mai puține, la nivel european.
Domnica Petrovai: Și asta înseamnă că nu au contexte în care să devină mai confortabili cu efortul, cu disconfortul și învățarea să fie o activitate plăcută, care să le cultive mai degrabă curiozitatea. Apropo de vacanțe lungi, timpul nestructurat este perceput ca fiind o formă de relaxare. Nu învățarea.
Rep: Deci a devenit regulă timpul liber, nu timpul petrecut la școală?
Domnica Petrovai: Pentru că este o perioadă de dezvoltare în care copiii au nevoie de contexte în care să învețe, au nevoie de contexte de relaționare, de momente în care să descopere de exemplu pasiuni, hobby-uri, în care să citească. Este o perioadă de dezvoltare evident intensă și copiii au nevoie de multă structură și de contexte de învățare, în afara momentelor de joacă liberă, în care impactul este unul social. Deci faptul că vacanțele sunt atât de mari pe copii nu-i ajută.
Copiii ar avea nevoie de mai mult timp petrecut în contexte de învățare diverse, dar nu cu pauze atât de lungi. Pentru că le este foarte greu să facă din nou tranziția. Și depinde și care este semnificația: dacă semnificația este că «ne descurcăm noi la școală până când avem vacanțele lungi în care nu facem nimic» – atunci ne întoarcem și la problema de sens pe care copiii și societatea o dau școlii și învățării. Adică ce capătă sens pentru ei?
Rep: Adică pentru un sfert dintre copiii de școală ai României, cu vârste între 11 și 15 ani, școala este doar o paranteză în așteptarea adevăratei vieți care pentru ei înseamnă statul în spațiul virtual?
Domnica Petrovai: Exact! Și consecința acestui mod de gândire este faptul că nu au șansa să-și crească încrederea în ei.
Ce înseamnă încrederea unui copil în el însuși? Un copil își poate dezvolta încrederea în el în două contexte majore:
- 1. în zona academică, când își dezvoltă auto-eficacitatea: adică fac lucruri noi, inconfortabile, pe care le susțin pe o perioadă mai lungă de timp, văd că pot și stau suficient de mult timp în sarcină să aibă și rezultate.
- 2. al doilea este contextul social, în care sunt sprijinit de către adulți să relaționez în contexte reale, fizice cu ceilalți. Pentru că copilul se înțelege pe el și ajunge să se cunoască doar din interacțiunea cu ceilalți și din propriile rezultate, evident. Dar nemaiexistând cele două contexte – adică să învăț lucruri noi, inconfortabile, care îmi dezvoltă auto-eficacitatea și să am aceste interacțiuni sociale într-un context unde am adultul ca sprijin atunci când învăț să gestionez conflicte, de exemplu – practic nu se dezvoltă o identitate solidă și sănătoasă a copilului. Și de aici vine fragilitatea în zona sănătății emoționale, apropo de anxietate și agresivitate.
Rep: Pentru vindecare, pentru reabilitare trebuie luat copilul din spațiul care îi hrănește dependența. Asta înseamnă că avem nevoie de o intervenție statală în sensul majorării numărului de zile de școală, dar și de o modificare a instituției numite școală?
Domnica Petrovai: Da, copilul are nevoie să petreacă mai mult timp în școală și din punct de vedere emoțional, social, dar și din punct de vedere al dezvoltării încrederii, pentru că în zona academică el învață în contexte create de adult. E foarte importantă modificarea la nivel de sistem: să vedem școala ca un spațiu de atașament, apropo de problema faptului că social media funcționează ca un substitut de atașament. Deci copiii au nevoi emoționale, relaționale care acum nu sunt satisfăcute, nu sunt împlinite nici de către familie, nici de către școală. Și au această evadare numită social media care evident că le creează foarte multe probleme. Este clar că avem nevoie ca profesorii să fie pregătiți pentru a vedea școala într-un mod diferit: nu doar ca un spațiu în care copiii își dezvoltă competențe. Ceea ce sigur înseamnă o pregătire a lor.
Acum, din păcate, ei sunt confruntați cu toate aceste dificultăți ale copiilor, neavând niciun fel de sprijin sau pregătire în formarea inițială, în formarea continuă. Și atunci școala a devenit și pentru profesor, în foarte multe momente, un spațiu care îl copleșește, cu foarte mult stres, cu foarte multe rupturi în relația cu părinții.
Rep: Școala mai poate supraviețui cu schema de resurse umane pe care o are în momentul ăsta?
Domnica Petrovai: Nu cred că ea poate supraviețui fără o investiție în profesori. Și cu siguranță asta ar însemna și creșterea numărului de profesori. Profesorii au nevoie de foarte mult sprijin: și ei au nevoie să se simtă în siguranță, dacă, de exemplu, ne uităm la frecventele cazuri de abuz verbal, uneori fizic, dar în mare măsură abuzuri verbale, emoționale făcute de părinți față de profesori, unde ei nu sunt protejați în prezent.
Dar lor li se cere să fie calmi, răbdători și să-și poată preda o lecție în condițiile în care mulți dintre copiii din școală nu au resursele de a se regla pentru a putea fi capabili să învețe ceea ce le oferă profesorul.
Avem nevoie de un moment de onestitate.
Rep: În contextul unei astfel de vulnerabilități, noi vedem profesorii sub tirul acuzației publice.
Domnica Petrovai: Sigur că asta nu îi ajută, încercăm să rezolvăm o problemă complexă cu niște soluții simple și uneori încercăm să ne rezolvăm problemele prin a găsi vinovați, fără să venim cu recunoașterea de fapt a problemei.
Rep: Care este această problemă?
Domnica Petrovai: Adulții – și aici mă refer la profesori și părinți – au nevoie de alte competențe si de o altfel de înțelegere, ca să poată răspunde nevoilor copiilor.
Rep: Introducerea de amenzi pentru absenteismul elevilor de la școală, pe model european, ar fi o soluție care să transmită mesajul că societatea noastră valorizează școala?
Domnica Petrovai: Cred că din nou aici căutăm soluții care pot să fie utile sau potrivite doar dacă integrăm și rezolvarea cauzelor sau prevenirea acestor comportamente. Adică amenzile impuse acum, fără a avea mai mulți profesori și profesori bine pregătiți, ar fi o măsură inutilă.
Adică nu ar face decât să susțină ideea, și în mintea copiilor și în mintea adulților, că o problemă se rezolvă prin sancțiune. Asta nu înseamnă că noi nu avem nevoie de consecințe. Dar putem încerca să ne uităm la o problemă nu doar prin sancțiuni. E foarte important să vedem ce se întâmplă, de fapt. Și pentru că este o problemă complexă, preferăm să o simplificăm și să venim cu o soluție simplă, pentru că pare mai ușor, dar de fapt ne creăm alte probleme.
Mă întorc la mesajul principal: nu este o problemă doar tehnologică, ci și o problemă de atașament, pentru că a devenit un substitut de atașament. Copiii au nevoie de atenție, de conectare, de relaționare, dar pentru că nu au un spațiu real și nu sunt sprijiniți să le aibă în spațiul real, folosesc spațiul virtual – care ar trebui practic utilizat doar pentru învățare, și nu pentru zona asta emoțională, relațională, așa cum se întâmplă în prezent.
Rep: Care sunt problemele pe care social media le aduce în viața copiilor și a tinerilor?
Domnica Petrovai: Social media nu este doar o problemă tehnologică, dar este și un substitut de atașament. Asta e foarte important, pentru că și când ne gândim la intervenții, ce avem de făcut este mai degrabă să ne uităm la soluțiile reale. De fapt, copiii au o problemă mai degrabă de reglare relațională în spațiul real. Și, evident, această problemă o au și adulții, deci și părinții.
Rep: Ce înseamnă concret că social media a devenit un substitut de atașament?
Domnica Petrovai: Concret, înseamnă că înlocuiește conexiunea emoțională cu adulții din viața copiilor, cu profesori sau părinți – și când spun «conexiune» mă refer la momentele de timp petrecut împreună, timp presărat cu conversații, cu sprijin – cu momente de disconfort urmate de sprijin, cu momente de tensiune. Este important să nu privim «atenția» doar ca pe o chestiune ce ține de zona cognitivă, ci și de zona emoțională, pentru că copilul își pierde atenția nu doar din cauza dopaminei, o pierde și din cauza fricii de excludere, pentru că statutul lui în clasă sau în grupul de prieteni este fragil sau pentru că apare sentimentul de rușine în relațiile sociale.
Rep: Și ei sunt mai temători, mai anxioși pentru că n-au exersat relațiile și tranzacțiile sociale acasă cu părinții sau cu alți prieteni?
Domnica Petrovai: Mai anxioși, mai temători, mai fragili emoțional în primul rând pentru că părinții nu sunt pregătiți să fie prezenți emoțional și să-i susțină emoțional acasă. Dar nici profesorul, educatorul nu este pregătit pentru zona asta de reglare emoțională. El este pregătit să ofere un conținut academic. Sunt și grupe de vârstă cu sensibilitate aparte – cum sunt preșcolarii și preadolescența și adolescența, unde important este să ne uităm la grupul de copii ca la un sistem emoțional de atașament, unde e foarte multă sensibilitate relațională între copii. Profesorul, dincolo de faptul că le transmite informații și-i învață lucruri, practic este reglator emoțional de grup, lucru pentru care el nu a fost pregătit și nu este pregătit.
Deci profesorul, învățătorul nu este pregătit ca mare parte din timpul lui didactic să fie de fapt de reglare emoțională și relațională. Pentru că asta asta are de făcut profesorul, învățătorul, dar nu e pregătit. De asta se și simt depășiți.
Rep Și atunci soluția care este?
Domnica Petrovai: Trebuie să ne uităm pas cu pas la consecințele dependenței copiilor de social media. O să punctez așa câteva lucruri care apar în munca profesorului.
- Primul este ceea ce se numește «cost de start al lecției»: adică ai nevoie de mai mult timp până clasa intră în sarcină și până când distractorii scad și elevii, copiii, pot să-și ducă atenția către activitatea didactică.
- Apoi sunt foarte multe micro-distrageri în timpul orelor: simplul faptul că există telefon în apropiere; capacitatea copiilor de a rămâne concentrați este scăzută tocmai pentru că nu știu să-și gestioneze toate distragerile astea cu care sunt obișnuiți de fapt permanent.
- Asta duce și la o reactivitate emoțională crescută în clasă, irascibilitate, toleranță scăzută la frustrare, care face și performanța academică și munca profesorului să devină mai dificile. Și asta îi consumă multe resurse profesorului, el neavând o pregătire pentru a-i ajuta pe copii fie să revină în sarcină, fie să-și reducă distractorii, să se regleze emoțional și relațional atât de mult. Pentru că acum copiii vin cu niște resurse emoționale mult mai scăzute față perioadele în care nu exista social media.
Rep: Spuneați mai devreme că unul dintre tipurile de comportament ale elevului aflat în sevraj psihologic față de comportamentul unui elev fără dependență de virtual este vigilența. De ce este vigilent?
Domnica Petrovai: Vigilența este, în primul rând, un efect al deconectării de propria persoană. De ce? Pentru că nu are suficiente experiențe emoționale în care să se simtă în siguranță emoțional în relația cu adulții și evident și cu colegii lui. Ce înseamnă asta? Înseamnă că este tensionat fără experiența unui adult care îl vede, deci fără un părinte care să fie alături de el și care să îi ofere acceptare și sprijin pentru a se regla. Neavând această experiență emoțională de siguranță, practic se simte într-o permanentă amenințare și în pericol. Evident că nu sunt pericole majore, ci mare pare dintre ele sunt produse de mintea noastră, este vorba despre tot felul de îngrijorări, de exemplu frica de respingere, de umilință. Mintea produce foarte multe scenarii, interpretări, tocmai pentru că nu au sentimentul de siguranță, sentimentul de liniște de care are nevoie fiecare copil pentru a se putea dezvolta și pentru a putea fi prezenți. Ei nu sunt prezenți în timpul orelor. Și atunci nefiind prezenți emoțional, mental, sigur că capacitatea lor de învățare este foarte mult afectată.
Rep: Trec informațiile pe lângă ei pentru că ei să se macină în interior că nu știu să reacționeze de fapt la foarte multe dintre întrebările profesorului? Dar care sunt sarcinile propuse de profesori care generează cel mai adesea reacții virulente din partea elevilor acestora de care vorbim, aflați în sevraj psihologic?
Domnica Petrovai: Aici este tot ceea ce îi scoate din zona de confort. Mintea noastră percepe incertitudinea ca fiind amenințătoare. Dar școala și orele de clasă înseamnă de fapt foarte multă noutate. Sunt foarte multe lucruri pe care nu le știi și pe care ai nevoie să le înveți. Dar experiența asta de confruntare cu ceva ce nu știi generează, din păcate, o reacție foarte personală: dacă nu știu ceva, înseamnă că e o problemă cu mine. De exemplu, aud de la mulți profesori că sunt copii care le spun: «sunt un prost, pentru că nu înțeleg». Și reacția lor la «sunt un prost, nu înțeleg» este mai degrabă de evitare, pentru că apare teama de greșeală și nu se mai implică în sarcină, pentru că oricum ce anticipează mintea lor este că vor eșua și că ei nu sunt capabili. Ce vorbeam anterior de auto-eficacitate – nu au suficiente contexte în care să vadă că pot, chiar dacă le pare dificil, să ajungă la rezultate pozitive.
Rep: Credințele acestea sunt cauzate de reacția părinților de acasă sau de filmulețele pe care le văd și de reacțiile din social media?
Domnica Petrovai: Sunt mulți factori care contribuie la o percepție de sine negativă și atât de simplistă, negativă, de interiorizare a acestor mesaje. Pe de o parte, poate să fie și lipsa momentelor în care ei sunt apreciați pentru efort. Sunt și, poate, contexte în care în cadrul școlii aprecierea pentru efort și susținerea acestei auto-eficacități nu sunt suficiente. Și resursele lor cognitive sunt limitate, ca efect al impactului dependenței de social media asupra atenției. Să ne imaginăm timpul ăsta petrecut în social media ca pe o formă de reglaj emoțional deficitar. Practic, tu nu ai experiențe în care să poți să stai tu cu tine și să spui: «uite, asta am știut, asta nu am știut și hai să mai citesc o dată, să mă reglez în așa fel încât să reușesc să am încredere în mine!» Nu, social media este o formă de distragere a atenției. Și sigur că această distragere a atenției le menține aceste convingeri rigide, negative despre ei; se vor percepe pe ei și capacitatea lor de învățare prin prisma acestor gânduri. Care ce înseamnă? Se pot traduce uneori printr-o supraevaluare a competențelor și alteori se pot traduce printr-o evitare a oricăror contexte unde ei ar putea eșua. Adică ori cred că știu mai mult decât știu, ori nu se implică în sarcini unde ei anticipează un eșec.
Rep: Deci instituția publică numită școală are nevoie de modificări structurale ca să-și atingă scopul de a educa copiii și din perspectiva asta a folosirii sănătoase a social media și al noilor tehnologii?
Domnica Petrovai: Da, exact.
Rep: Care sunt schimbările esențial a fi implementate rapid în învățământ, pentru a ataca riscul sistemic reprezentat de realitatea virtuală și de efectul ei asupra sănătății mintale a elevilor?
Domnica Petrovai: Primul pas este recunoașterea faptului că școala și clasa sunt un ecosistem emoțional. Și asta înseamnă că e important de înțeles procesul de învățare prin prisma acestui sistem de atașament, care înseamnă în primul rând pregătirea profesorilor susținută alături de specialiști, precum și pregătirea părinților. Pentru că foarte mulți profesori observă faptul că nevoia părinților de a fi educați, sprijiniți în relația cu copilul lor a crescut semnificativ, nefiind nici ei pregătiți pentru a-i susține pe părinți.
Practic, e nevoie să regândim școala din punctul ăsta de vedere. Foarte important este să ne uităm la școală și la ce are nevoie școala nu doar din prisma controlului sau a sancțiunilor, ci din prisma soluțiilor reale. Să ne asumăm faptul că profesorii au în prezent nevoie de mult mai multe resurse emoționale, relaționale ca să-i sprijine pe copii pentru a putea învăța.
Evident este nevoie de folosirea tehnologiei doar în scop de învățare. Și aici este importantă o politică care să clarifice toate lucrurile astea. Am văzut de exemplu școli unde copiii în timpul orelor nu au acces la telefoane, dar au acces la telefoane în pauze. Asta nu ajută. Toată fragmentarea asta nu-i ajută pe copii să revină la relațional în spațiul real.
Rep: Din perspectiva sănătății publice, decizia unei școli și a unei comunități de a interzice telefoanele doar în timpul celor 50 minute de oră, dar de a le permite elevilor accesul în cele 10 minute de pauză e nocivă?
Domnica Petrovai: Este nocivă pentru că le transmite copiilor mesajul: vă relaxați, vă odihniți, faceți tranziția între două ore, între două momente de învățare, prin mecanisme nesănătoase. Pentru că pauza este o tranziție: am nevoie să stau, să mă mișc, să reflectez, să simt, nu să-mi distrag atenția de la ce mi se întâmplă. Faptul că-mi distrag atenția de la tot ce am învățat, de la tot ce am trăit și am simțit în timpul unei ore îmi crește vigilența și îi deconectează pe copii de la ceea ce au învățat.
În primul rând actul de învățare este foarte mult afectat. Apropo de sevraj, copiii stau în oră și așteaptă pauza când pot deschide din nou telefonul cu care își hrănesc dependența, adică nu stau atenți la oră.
Iar în pauză este foarte importantă interacțiunea cu ceilalți copii. Este o nevoie de atașament a copiilor. Sigur că ei folosesc telefonul ca o formă de reglaj ușor, accesibil, fără efort, pentru că în relații sunt riscuri relaționale: risc de respingere, risc de disconfort. Faptul că nu mai au momentele de a trăi aceste riscuri, le evită cu totul, îi face incapabili să relaționeze.
Deci cu atât mai mult în pauză, după ore, momentele de relaxare și momentele de odihnă trebuie să fie momente de reconectare, nu de deconectare atât de nesănătoasă.
Rep: Să acordăm importanță mesajelor pe care le transmite școala indirect cu privire la ce lasă să circule în interiorul ei? Așa cum drogurile nu sunt permise în școli, și virtualul – atâta vreme cât la nivel european este tratat ca o sursă de dependență la fel de problematică precum dependența de substanțe, să fie interzis în pauze la școală?
Domnica Petrovai: Exact! Altminteri îi transmitem copilului că odihna și relaxarea înseamnă o dependență pe care noi o încurajăm. Și nu le oferim un context în care să exerseze alternative: povestesc cu un coleg, alerg, mă joc, stau în liniște.
Rep: Oare poate exista o legătură între faptul că România este pe primul loc în 40 de state cu cei mai mulți copii, din păcate, aflați în sevraj psihologic atunci când le este luat telefonul și faptul că România este ţara din UE unde se citeşte cel mai puţin?
Domnica Petrovai: Cu siguranță este o legătură. Atașamentul și conexiunea se clădesc sănătos în momentul în care tu, ca părinte, ai multe momente de conexiune cu copilul tău: fie că îi citești, fie că îi cumperi cărți în urma unor vizite făcute împreună la librărie, unde copilul răsfoiește cărți, se interesează ce i-ar plăcea și alege ceea ce îl atrage, în urma unor discuții cu părintele și librarul. Dacă viața se învârte în zona asta de curiozitate și de înțelegere a lumii în care trăim, care sigur că implică un efort de lungă durată, nu este ceva rapid, nu este ceva imediat – asta are legătură cu atașamentul părinților față de copii și cu lipsa de confort pe care părinții îl simt în relația cu copiii, adică părinții nu sunt confortabili cu disconfortul și caută și ei soluții rapide. Și da, soluția ar fi reîntoarcerea la lectură și reîntoarcerea la acest timp liber. Dar copiii au nevoie de contexte, apropo de ce pot să fac în pauză? Sunt copii care citesc în pauză. Sau momentul de odihnă de acasă să fie un moment în care citesc. Și atunci va fi foarte, foarte importantă conștientizarea sau educarea noastră, a adulților, de a ne reîntoarce la cărți: a le citi copiilor, a citi în preajma copiilor, a petrece timpul în librării. Librăriile au cluburi de carte pentru adolescenți, pentru tineri, deci părinții să folosească aceste resurse din comunitate.
Este foarte important, pentru că altfel copiii caută în telefon conexiune umană. Noi avem nevoie să le oferim conexiune umană reală. Dar pentru asta ai nevoie de contexte pe care adulții le pot construi pentru copii.
Rep: Când spuneți că „au nevoie de contexte” vă gândiți la faptul că este ineficient, nociv, nesănătos să-i spui copilului, abrupt: „acum citești! Pune-te cu burta pe carte! Nu vii la mine până când nu ai citit 10 pagini!” Pentru un moment de odihnă autentică a sistemului nervos, de relaxare sănătoasă avem nevoie să creăm plăcere în jurul cititului?
Domnica Petrovai: Contextul înseamnă să faci cu plăcere. De exemplu, în weekend, într-o plimbare mergem într-o librărie, descoperim cărți. Putem avea o regulă în familie, de exemplu, cumpărăm o carte pe lună. Sunt multe librării care oferă și cluburi de carte, așa cum am mai spus, și astfel poți să creezi un context în care copilul devine familiar cu activitatea de a citi. O înțelege ca parte a modului în care ne petrecem timpul liber, o percepe ca pe o activitate plăcută. Sunt tot felul de evenimente la care putem alege să mergem, cu costuri minime, și care transformă cartea în parte din viața familiei. Evident că așa copilul va avea drag de a citi și de a descoperi.
Dacă noi ne petrecem timpul pe telefon sau dacă ne uităm doar la televizor, dar îl certăm că nu a citit, practic nu-i oferim acest context în care cartea să aibă o anumită semnificație. Pentru că, de fapt, e foarte valoroasă lectura și pentru că este o conexiune a copilului cu el însuși. În ceea ce privește limbajul și capacitatea de a înțelege, sunt multe studii care spun că în momentul în care copilul citește limbajul îi devine din ce în ce mai bogat, dar și lumea interioară devină mai bogată, pentru că te îmbogățești cu perspective diferite ale lumii.
E o modalitate de a ne liniști sistemul nervos și de a nu mai căuta împlinirea nevoii de conexiune cu noi și cu oamenii din viața noastră în locuri nepotrivite. Pentru că, să nu uităm, conexiunea asta cu noi, cu lectura, cu oamenii dragi ne hrănește, ne dă o stare bună de confort timpul petrecut cu părintele. Dacă un grup de adolescenți petrece timp împreună sau merge la un club de carte, asta ne încarcă emoțional, față de statul pe telefon ore întregi, activitate care ne descarcă, pentru că în mediul virtual e foarte multă respingere, foarte multă comparație socială. În momentul în care un copil petrece timp pe telefon, ce simte el este foarte multă tristețe, foarte multă anxietate socială, deci adună foarte mult disconfort. Dar este un stimul rapid, familiar, comod, apropo de toleranța lor scăzută la frustrare.
E nevoie să avem mai multă răbdare să îi ducem pe copii în contexte care-i hrănesc emoțional, care-i îmbogățesc, cum sunt cluburile de carte, iar în timp nevoia de a folosi rețelele de socializare va scădea.
Soluția este nu doar de a le interzice. Trebuie să le dăm în loc ceva. Pentru că ei au o nevoie – nevoia de conexiune, de sens, de identitate, de apreciere, nevoia de relații – care trebuie satisfăcută însă într-un mod sănătos. Simplul fapt că venim cu sancțiuni îi lasă pe copii complet descoperiți: și cu nevoia lor neîmplinită, dar și cu o cârjă de a face față unei vieți cu foarte multă singurătate. Pentru că dacă îi întrebăm pe copii, foarte mulți spun că se simt singuri. Și asta e foarte trist.
Rep: Pentru părinții care vor să facă un pas în față și să depună tot efortul pe care trebuie să-l facă pentru a-și scoate copilul din zona de sevraj psihologic, în care în urma conversației noastre a constatat că este, în cât timp un adolescent de 14-15-16 ani poate arăta primele semne de însănătoșire, dacă este condus în contextele acestea sănătoase?
Domnica Petrovai: Da, eu pot să spun din experiența mea clinică cu familii care au cerut ajutor: este un proces care durează 6 – 9 luni. Foarte importantă este în primul rând conexiunea cu corpul și activitățile care să implice o reglare a stresului prin corp, cum ar fi prin mișcare, în plimbări. Sigur că foarte mulți părinți spun că el refuză, „copilul nu mai vrea să petreacă timp cu noi”. Găsiți o portiță, ceva ce să aibă sens pentru copil sau care să-i facă plăcere și acolo trebuie investit. Fie că este vorba despre o plimbare cu bicicleta sau un sport pe care și-l dorește, orice îl reconectează pe el cu el. Evident că sunt necesare și aceste restricții [restricții de telefon – N.Red.], pentru că noi creăm contextul potrivit pentru copil. Până când sistemul nervos nu se reașează, până când nu intră în zona de siguranță, până nu scade vigilența, va fi o perioadă mai complicată. Foarte, foarte important este să nu-i sancționăm, să nu-i criticăm cumva, să nu le transmitem mesajul că am fi dezamăgiți. Pentru ei este foarte important să simtă că au sprijinul nostru pe deplin, adică nu cu judecată și cu critică și să acceptăm faptul că ritmul fiecăruia va fi un ritm diferit.
Un progres semnificativ pe care îl observă părinții poate fi faptul că dacă înainte aveau multe momente de reactivitate în timpul zilei la limitarea accesului, de exemplu, sau reactivitate legată de lucruri obișnuite, răbufniri, irascibilitate – faptul că observă că ele scad înseamnă că sistemul nervos începe să devină din ce în ce mai relaxat, nu mai funcționează pe modul de supraviețuire și că experiențele de conexiune pozitivă încep să crească.
E important să avem răbdare cu toții, pentru că e ceva ce își doresc copiii. Să ne reamintim că ei tânjesc după anumite nevoi, dar nu știu cum să le obțină într-un mod sănătos. La început, aceste nevoi par neatrăgătoare: adică nevoia de a petrece timp cu părinții sau nevoia de a se plimba sau de a petrece timp în natură. Sunt neatrăgătoare la început și vor opune la început rezistență.
Rep: Mai poate fi scos din zona asta de dependență și de sevraj atunci când e luat telefonul un adolescent de 16 ani care le transmite adulților din jurul său că îi urăște, fie că e vorba de părinți sau de profesori?
Domnica Petrovai: Da, cu siguranță. Cu siguranță și este important să ne uităm la mesajele de ură. De multe ori, în spatele mesajului «îmi urăsc părinții» el ceea ce comunică este «mă urăsc pe mine însumi». Ceea ce este foarte, foarte dureros și foarte trist, apropo de sentimentul de respingere, de neacceptare din partea grupului. De cele mai multe ori sunt tineri care sunt izolați, adică au foarte puțini prieteni sau deloc, iar aceasta este o vârstă la care sensibilitatea de atașament este foarte mare; adică nevoia de a fi plăcut, de a fi ales, de a fi parte dintr-un grup e cea mai importantă și dacă resursele lui l-au făcut să se izoleze, atunci ajunge să spună «vă urăsc!», dar el cere ajutorul.
Rep: Și cum să îl ajute eficient părinții, dacă adolescentul la tentativele adulților de apropiere reacționează virulent?
Domnica Petrovai: Pentru că primul lucru este nu de a îi spune ce să facă sau ce ar trebui să facă, ci primul pas este reclădirea relației. Adică uneori singurul lucru pe care pot să-l facă părinții este să nu mai facă lucrurile care nu funcționează: adică trebuie să se oprească din a-l critica, din a-i ține prelegeri, din a fi evident reactivi, din a intra în lupte de putere cu ei. Și asta pentru un tânăr înseamnă foarte mult. Ce poți să faci tu, ca adult, e să schimbi felul în care relaționezi cu copilul sau cu elevul tău și el va răspunde, pentru că el are nevoie de relația cu tine.
Rep: Pe de altă parte, mulți adulți au teama că dacă nu intervin, atunci copilul va abandona chiar și cel mai mic efort în direcția bună. Dacă nu mai fac eu ca adult, dacă nu-l mai atenționez, nu-l mai critic, atunci ce?
Domnica Petrovai: Așa este, dar dacă ne întoarcem la faptul că ei au făcut toate lucrurile astea fără rezultate, atunci vedem clar că este nevoie să renunțe la un control care nu funcționează.
Și așa este, când renunțăm la control ne este dificil, pentru că apare spaima «ce se va întâmpla?» Și uneori într-adevăr escaladează perioada dificilă, adică scad notele, învață mult mai puțin, dar este o perioadă, o reacție de anxietate care la un moment dat se domolește. Deci să renunțăm la ce nu funcționează și să testăm – că nu există o rețetă – să testăm ce funcționează pentru copilul nostru”.
Informații de background
Interviul a fost realizat în contextul în care mai multe state europene au anunțat că interzic accesul elevilor de 15-16 ani la social media și după ce vicepreședintele Comisiei Europene cu atribuții și în zona educației, Roxana Mînzatu, a declarat într-un interviu pentru Edupedu.ro că Executivul european nu exclude varianta de a limita accesul copiilor cu vârsta sub 15-16 ani la rețelele sociale, cu scopul de a-i proteja de efectele asupra sănătății mintale și comportamentului.
„Ceea ce nu ne dorim este să ajungem în punctul în care fiecare țară europeană să aibă reglementări diferite în ceea ce privește accesul minorilor la rețelele sociale, oricare ar fi acelea”, a continuat Roxana Mînzatu, în interviul acordat Edupedu.ro pe tema modalităților de protejare la nivelul UE a copiilor și adolescenților de efectele nocive ale noilor tehnologii.
Vicepreședintă executivă a Comisiei Europene cu un portofoliu integrat care include educația, Roxana Mînzatu a calificat drept „legitim și aliniat cu direcția europeană actuală” apelul lansat într-un interviu pentru Edupedu.ro de experta OMS Diana Tăut care a cerut Comisiei Europene să tragă la răspundere marile corporații IT, pentru personalizarea și livrarea de conținut pe rețelele de socializare către copiii de la 12 ani în sus.
„Instituțiile europene recunosc că algoritmii pot avea efecte asupra sănătății mintale și comportamentului copiilor. Chiar recent, o anchetă preliminară a Comisiei indică faptul că TikTok nu a evaluat în mod adecvat modul în care caracteristicile software-ului și al algoritmului aplicației creează dependență. Mesajul principal este, așa cum spuneam, că protecția minorilor nu poate fi lăsată exclusiv în seama familiilor. Este o responsabilitate comună între autorități, platforme, școli și societate. Sănătatea mintală a devenit o componentă mult mai vizibilă în ultimii 15-20 de ani, raportat la sănătatea publică, până la punctul în care, cred eu, trebuie să revizuim relația noastră cu mediul online”, a anunțat oficialul european, în interviul acordat Edupedu.ro.
În România, discuția cu privire la protejarea sănătății mintale a copiilor și adolescenților prin restricționarea accesului celor sub 15-16 ani la rețelele de socializare a fost relansată în urmă cu două săptămâni de secretarul de stat Raed Arafat, șeful Departamentului pentru Situații de Urgență din Ministerul de Interne. „A spune că este doar responsabilitatea părinților nu mai este suficient într-o lume dominată de interese comerciale uriașe. Când riscul este sistemic, răspunsul trebuie să fie unul de politică publică”, a anunțat Arafat, care a devenit astfel primul oficial guvernamental care a cerut limitarea accesului copiilor sub 15/15 ani din România la rețele sociale.
A fost contrazis rapid de ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, care a susținut că interzicerea accesului copiilor pe reţelele sociale nu este soluția, ci educarea lor în școli prin „educaţie pentru sănătate”, „o chestie interdisciplinară între materii”. În același timp, Rogobete a anunțat că adicţia de spaţiul virtual „a devenit la fel de periculoasă” ca dependența de droguri.
Coordonatoarea Strategiei Naționale de Sănătate Mintală a Copilului și Adolescentului, psihoterapeutul Domnica Petrovai a salutat însă solicitarea lui Raed Arafat.
Iar cercetătoarea Diana Tăut, investigator principal al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) în România în studiul care a arătat că 22% dintre copiii români de 11-15 ani sunt în sevraj psihologic, când nu au acces la telefon, a pledat într-un interviu acordat Edupedu.ro pentru interzicerea totală sub 12 ani a rețelelor sociale, urmată de un acces în condiții stricte pe care companiile să le respecte până în 15 ani.
Chestionat cu privire la această decizie, premierul Ilie Bolojan a respins întâi limitarea accesului copiilor la rețele, argumentând că „e greu doar să iei o măsură dar care, dacă nu o poți spune în practică, din punctul meu de vedere, mai bine nu o iei (sic)”. Ulterior, și-a nuanțat poziția și a spus că „e o zonă pe care nu o stăpânesc foarte bine, va fi o discuție în perioada următoare”.