Scăderea abruptă a natalității din 2011, care se vede acum în licee printr-un „minim demografic” reprezentat de generația care urmează să intre în clasa a IX-a în 2026, nu este un accident statistic, ci un fenomen care are explicații sociale și economice clare. Sociologul Gabriel Bădescu, profesor universitar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și directorul Centrului pentru Studiul Democrației, spune într-un interviu pentru Edupedu.ro că „studiile demografice arată că incertitudinea economică influențează frecvent deciziile de a avea copii”, iar în România datele indică o scădere a fertilității „exact în intervalul asociat crizei economice și măsurilor de austeritate din 2010-2011”.
Edupedu.ro a arătat într-o analiză publicată recent că generația care va intra la liceu în septembrie 2026 este cea mai mică din ultimele decenii, iar acest lucru este efectul deciziilor guvernamentale concrete.
- Mai precis, în 2011, în următorul an după pachetul de austeritate adoptat de Guvernul Emil Boc, care a presupus și reducerea la un an a concediului de creștere a copilului, în România s-au născut cu aproape 16.000 mai puțini copii decât în 2010 – o scădere de 7,5% într-un singur an, fără precedent în perioadele de stabilitate economică. Efectul acestui șoc se vede acum în sistemul de educație: mai puțini elevi de gimnaziu, mai puține clase de a IX-a planificate pentru 2026-2027 și, inevitabil, mai puține norme didactice. Analiza – pe larg aici
- În prezent, Guvernul Bolojan a adoptat măsuri cu logică similară de reducere a cheltuielilor, inclusiv în zona familiilor cu copii și în educație, iar riscul este ca efectele să se vadă din nou cu întârziere, peste ani. Gabriel Bădescu atrage atenția că fluctuațiile natalității după anul 2000 reflectă „un cumul de factori economici, sociali și demografici”, iar sistemul educațional este vulnerabil mai ales atunci când scăderile temporare duc la măsuri asupra cărora nu se revine când efectivele se stabilizează.
În interviul pentru Edupedu.ro, profesorul arată că legătura dintre austeritate și natalitate poate fi susținută prin evoluția unui indicator demografic standard: „în datele oficiale se observă că rata totală de fertilitate scade după 2009”, în perioada crizei și a măsurilor de austeritate. Ulterior, fertilitatea „își revine și atinge unele dintre cele mai ridicate valori din perioada postcomunistă (~1,8 copii per femeie)”, dar rămâne „mult sub nivelul necesar pentru menținerea populației (2,1, în absența migrației)”.
În același timp, sociologul subliniază că România nu poate fi explicată doar printr-un șoc economic punctual, pentru că natalitatea este influențată și de structura pe vârste a populației. Un rol central îl are efectul „în lanț” al decretului din 1966: generația „decrețeilor” este „aproape dublă față de generațiile care o preced și o urmează”, iar faptul că sunt mai mulți a produs, în termeni absoluți, mai mulți copii, care ajung acum la vârsta la care pot avea propriii copii. Rezultatul, spune Bădescu, este „un trend descendent pe termen lung al numărului de nou-născuți și, implicit, al populației școlare”, trend care „s-a accentuat după 2020”.
- Gabriel Bădescu este profesor universitar, director al Centrului pentru Studierea Democrației și membru al departamentului de științe politice din Universitatea Babeș-Bolyai. Este licențiat în matematică și sociologie, are un doctorat în sociologie, a fost bursier Fulbright la University of Maryland, College Park, și a urmat specializări în statistică socială la University of Michigan, Ann Arbor. Între 2009 și 2010 a coordonat Agenția pentru Strategii Guvernamentale, iar între 2011-2013 a fost membru al Consiliului Național al Cercetării Științifice, potrivit descrierii de pe democracycenter.ro. Publicațiile sale din ultimii ani includ teme de socializare politică, capital social, societate civilă, migrație de muncă și scientometrie.
Un element distinctiv pentru România este însă amplitudinea variațiilor de la un an la altul: „România se remarcă prin variații anuale ale natalității mai mari decât în alte societăți europene”, iar migrația externă și internă „amplifică aceste fluctuații la nivel local”. În acest context, problema nu este doar că scad cohortele, ci și că sistemul de educație, construit pentru stabilitate, se adaptează greu și adesea greșit: „problemele sunt agravate atunci când scăderile temporare ale numărului de elevi duc la comasări și reduceri de posturi care nu mai sunt inversate atunci când efectivele cresc din nou”.
În interviul acordat Edupedu.ro, Bădescu plasează „minimul demografic” care ajunge în licee în 2026 într-un tablou european mai larg, în care „populația scade în ansamblu”, iar unele state își mențin stabilitatea prin imigrație. Totuși, particularitatea României, avertizează el, este combinația dintre declinul numeric și calitatea modestă a educației: România are „cea mai mică proporție de absolvenți de studii universitare din UE”, universitățile sunt „în poziții modeste și adesea în scădere în clasamentele internaționale”, iar rezultatele PISA „plasează constant România în partea inferioară a ierarhiei europene”.
În plan concret, scăderea cohortelor se vede deja în lanțul educațional, inclusiv în universități. Bădescu atrage atenția că „deja în anul universitar curent, numărul absolvenților de liceu a fost cu aproximativ 20% mai mic decât în anul anterior”, ca efect al introducerii clasei pregătitoare în 2012. Într-un sistem de finanțare „rigid, strâns legat de numărul de studenți” și marcat de „subfinanțare cronică”, această scădere a accentuat instabilitatea universităților, iar fără ajustări „o situație similară se va repeta peste patru ani”, când termină liceul cohorta care începe în 2026.
- În plus, sociologul avertizează că România intră în această perioadă cu un deficit de resurse umane care se accentuează, în special în rural. „Numărul de profesori calificați e în scădere rapidă, mai abruptă decât scăderea elevilor”, iar politicile recente „cresc precaritatea profesiei de profesor”.
- În același timp, „aproximativ jumătate dintre elevii din România locuiesc în mediul rural” și „peste jumătate dintre profesori predau tot în rural”, într-un context în care diferențele dintre rural și urban sunt deja foarte mari și „continuă să se adâncească”.
Pe termen lung, efectul combinat al demografiei, al fragilității educației și al modelului economic riscă să împingă România într-o dezvoltare blocată. Bădescu descrie două modele: unul „bazat pe costuri reduse și pe preluarea tehnologiei din exterior” și unul „centrat pe cunoaștere, inovare și calitatea educației”. România, spune el, se înscrie în primul model, cu „stat social redus” și „subfinanțarea cronică a sănătății, educației și asigurărilor sociale”, iar economiile construite astfel tind să rămână „blocate în capcana veniturilor de mijloc”. Fără politici care să îmbunătățească educația, guvernarea și reducerea inegalităților, concluzionează sociologul, „este probabil ca generațiile viitoare să se confrunte cu dificultăți mai mari decât cele ale altor europeni și chiar decât generația părinților lor”.
Redăm integral interviul acordat Edupedu.ro de către profesorul și sociologul Gabriel Bădescu, director al Centrului pentru Studiul Democrației:
„Edupedu.ro: Din punctul dumneavoastră de vedere, există o legătură directă, de tip cauză-efect, între măsurile de austeritate din 2010 (tăieri de salarii, instabilitate economică) și scăderea abruptă a natalității începând cu 2011? Sau vorbim mai degrabă de un cumul de factori, economici, sociali și culturali, care influențează decizia de a avea copii?
Gabriel Bădescu: Studiile demografice arată că incertitudinea economică influențează frecvent deciziile de a avea copii, iar cercetările despre România confirmă existența acestui mecanism. În datele oficiale se observă că rata totală de fertilitate, indicatorul standard al natalității, scade după 2009, exact în intervalul asociat crizei economice și măsurilor de austeritate din 2010-2011. Ulterior, fertilitatea își revine și atinge unele dintre cele mai ridicate valori din perioada postcomunistă (~1,8 copii per femeie), însă rămâne mult sub nivelul necesar pentru menținerea populației (2,1, în absența migrației). În același timp, fluctuațiile natalității după 2000 reflectă un cumul de factori economici, sociali și demografici.
Un rol central îl joacă structura pe vârste a populației, puternic influențată de decretul din 1966 de interzicere a avorturilor. Generația „decrețeilor” este aproape dublă față de generațiile care o preced și o urmează, iar acest lucru a avut efecte în lanț. Pentru că sunt mai mulți, „decrețeii” au avut, în termeni absoluți, mai mulți copii, iar acești copii, la rândul lor, ajung acum la vârsta la care pot avea propriii copii. Rezultatul combinat al acestor procese este un trend descendent pe termen lung al numărului de nou-născuți și, implicit, al populației școlare, trend care s-a accentuat după 2020. În același timp, România se remarcă prin variații anuale ale natalității mai mari decât în alte societăți europene, iar migrația externă și internă amplifică aceste fluctuații la nivel local. Aceste schimbări reprezintă o provocare majoră pentru sistemul educațional, proiectat să funcționeze în condiții de stabilitate, problemele fiind agravate atunci când scăderile temporare ale numărului de elevi duc la comasări și reduceri de posturi care nu mai sunt inversate atunci când efectivele cresc din nou.
Edupedu.ro: Există politici sociale și economice care, în mod realist, pot stimula natalitatea? Ne puteți da exemple concrete de măsuri care funcționează sau au funcționat?
Gabriel Bădescu: Unele politici publice pot influența natalitatea, dar efectele sunt reduse. Franța are una dintre cele mai ridicate rate ale fertilității din Europa printr-un pachet cuprinzător de alocații, servicii de îngrijire a copiilor și facilități fiscale pentru familii. În același timp, Coreea de Sud, având una dintre cele mai mici rate de fertilitate din lume (0.75 în 2024) și investiții publice mari, arată că declinul natalității nu poate fi stopat într-un context de muncă excesivă, competiție educațională și inegalitate de gen. În România, politicile care ar putea conta pentru natalitate ar fi înființarea de creșe, precum și cele care cresc stabilitate pe piața muncii și reducerea costurilor profesionale ale maternității. Doar aproximativ 11% dintre copiii de până în 3 ani merg la creșă sau alte forme de îngrijire timpurie în România, față de aproape 40% la nivelul UE.
Edupedu.ro: Ce înseamnă pentru România faptul că, în 2026, va intra la liceu una dintre cele mai mici cohorte de elevi din ultimele decenii, într-un sistem educațional deja marcat de reorganizări, comasări și constrângeri bugetare? Care este impactul social major al acestui „minim demografic”?
Gabriel Bădescu: Trendul demografic descendent nu este specific României. La nivelul Uniunii Europene, populația scade în ansamblu, iar puținele țări care reușesc să își mențină un nivel relativ stabil compensează natalitatea scăzută prin imigrație. Efectele pe termen lung sunt bine cunoscute. Ceea ce este însă particular în cazul României este combinația dintre scăderea numerică a cohortelor de elevi și studenți, și nivelurile modeste ale calității educației. România are cea mai mică proporție de absolvenți de studii universitare din UE, un trend care nu este ascendent; universitățile românești ocupă poziții modeste și adesea în scădere în clasamentele internaționale, iar rezultatele PISA plasează constant România în partea inferioară a ierarhiei europene.
În acest context, faptul că în 2026 va intra la liceu una dintre cele mai mici cohorte din ultimele decenii are efecte directe și imediate asupra sistemului educațional. Deja în anul universitar curent, numărul absolvenților de liceu a fost cu aproximativ 20% mai mic decât în anul anterior, ca efect al introducerii clasei pregătitoare în 2012. Această scădere bruscă a accentuat instabilitatea universităților, într-un sistem de finanțare rigid, strâns legat de numărul de studenți, și marcat de subfinanțare cronică. Fără ajustări ale mecanismelor de finanțare și planificare, o situație similară se va repeta peste patru ani, când va finaliza liceul cohorta care începe în 2026.
Impactul acestui „minim demografic” este accentuarea vulnerabilităților deja existente: instituții educaționale mai fragile, competiție crescută pentru resurse, decizii de comasare și reducere de personal luate pe termen scurt, dar cu efecte pe termen lung. Din păcate, politicile publice din România rămân în mare parte reactive, răspunzând crizelor doar după ce acestea se manifestă, și mult prea rar proactive.
Edupedu.ro: Ce efecte au aceste evoluții demografice, concret, pentru profesori și elevi, în ceea ce privește stabilitatea locurilor de muncă și accesul la educație?
Gabriel Bădescu: Avem prea puține date despre sistemul educațional din România, urmare a finanțării precare a cercetării în general, dar mai ales a celei care poate fundamenta politici. Chiar și așa, e evident că numărul de profesori calificați e în scădere rapidă, mai abruptă decât scăderea elevilor. Politicile recente cresc precaritatea profesiei de profesor. Un aspect mai puțin cunoscut este că aproximativ jumătate dintre elevii din România locuiesc în mediul rural și că peste jumătate dintre profesori predau tot în rural. Acest lucru este relevant, deoarece diferențele de resurse educaționale și de rezultate între rural și urban sunt foarte mari și continuă să se adâncească. România are cele mai mari diferențe de abandon școlar din UE între rural și urban, și are unele dintre cele mai mari diferențe de performanță educațională în funcție de nivelul socio-economic al familiei dintre cele peste 70 de țări incluse în PISA. Schimbările recente vor amplifica toate aceste decalaje, cu costuri uriașe pe termen lung pentru noi toți.
Edupedu.ro: Dacă ne uităm spre următorii ani, când această generație afectată de măsuri de austeritate și de reorganizări va intra pe piața muncii, ce efecte anticipați asupra structurii forței de muncă, stabilității profesionale și migrației?
Gabriel Bădescu: Evoluția economiei României din ultimii ani a fost cel puțin satisfăcătoare, atât în raport cu propriul trecut, cât și în comparație cu celelalte 11 state foste comuniste din Uniunea Europeană. Totuși, modelul de creștere de până acum ridică probleme serioase de sustenabilitate. Analizele comparative arată că sunt două modele principale de dezvoltare: unul bazat pe costuri reduse și pe preluarea tehnologiei din exterior, și un altul centrat pe cunoaștere, inovare și calitatea educației. România se înscrie în primul model, caracterizat de un stat social redus și de subfinanțarea cronică a sănătății, educației și asigurărilor sociale. Studiile arată că economiile construite pe acest tip de model tind să rămână blocate în „capcana veniturilor de mijloc”, cu perioade lungi de stagnare. Fără politici economice care să îmbunătățească educația, calitatea democrației și a guvernării și să reducă inegalitățile, este probabil ca generațiile viitoare să se confrunte cu dificultăți mai mari decât cele ale altor europeni și chiar decât generația părinților lor.
Edupedu.ro: Ce semnale ar trebui să urmărească statul, de la an la an, pentru a nu fi din nou surprins peste 10-15 ani de o criză demografică și socială? Care sunt indicatorii-cheie care arată din timp că se acumulează probleme structurale?
Gabriel Bădescu: În educație, este important ca statul să monitorizeze numărul profesorilor, distribuția lor geografică și pe medii de rezidență, nivelul de calificare și structura pe vârste. Datele arată deja lipsuri serioase și o degradare rapidă a situației. Soluțiile actuale sunt insuficiente: profesori care predau materii pentru care nu sunt pregătiți sau cadre didactice care își amână pensionarea. Elevii din mediul rural sunt, de departe, cei mai afectați de aceste dezechilibre.
În paralel, este necesară ajustarea regulilor de finanțare și a mecanismelor de gestionare a resurselor umane din educație, astfel încât acestea să nu depindă atât de rigid de variațiile anuale ale numărului de elevi și studenți. Fără astfel de măsuri preventive și de planificare, sistemul va continua să reacționeze târziu și ineficient la schimbări previzibile. Nu este suficient să avem date bune. Este esențială voința reală de a schimba lucrurile. De ani de zile știm că educația se confruntă cu probleme grave, precum abandonul școlar și analfabetismul funcțional, dar lipsesc politici coerente și susținute care să le abordeze în mod serios”.