Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului și una dintre cele mai mari cuceriri ale modernității. Într-o lume marcată de pluralism cultural, de diversitate politică și de schimbări rapide la nivel social și tehnologic, dreptul la liberă exprimare este un element esențial pentru funcționarea societăților democratice.
- “Nu poate fi o nenorocire mai mare pentru oamenii liberi decât pierderea libertăţii cuvântului”, Demosthene.
În acest sens, școala și slujitorii săi joacă un rol decisiv, consiliindu-i pe elevi pentru a înțelege provocările epocii.
În epoca globalizării și a digitalizării, libertatea de exprimare capătă noi forme și ridică noi provocări. Trăim o epocă de transformări uriașe, în care modelul liberal pare să își piardă atractivitatea în favoarea celui autoritar, a ascensiunii dreptei, a proliferării teoriilor conspiraționiste. Și, cu cât înaintăm în istorie pare-se că democrația este tot mai limitată.
Tânăra generație, mereu prezentă în lumea digitală, atrasă de mirajul rețelelor de socializare, are mare nevoie să înțeleagă multe dintre aspectele noi ivite în ceea ce privește libertatea de exprimare.
Evenimentele recente din acest an din SUA și din lume au adus în discuție utilitatea Primului Amendament la Constituția SUA, adoptat încă din 1791, iar în Europa înțelesul și aria de aplicabilitate a dreptului la liberă exprimare (free speech).
Libertatea de exprimare are un trecut ce precede instrumentele drepturilor omului în sens modern. Din timpurile cele mai îndepărtate, oamenii au dorit să se exprime liber, iar în contrapondere mulți conducători au dorit să mențină controlul asupra societății și au respins acest principiu.
Sunt istorici care au subliniat că în lumea antică grecească, probabil în secolele al VI-lea-al V-lea î.Hr., s-a afirmat dreptul la liberă exprimare, odată cu punerea bazelor sistemului democratic direct. Astfel, Euripide scria că „adevărata libertate este atunci când oamenii născuți liberi pot vorbi liber”.
Gânditori ca Erasmus din Rotterdam, John Milton sau Edward Coke au revendicat acordarea dreptului la liberă exprimare pentru oameni. Legea Drepturilor din 1689 a menționat în Anglia în mod explicit acest drept. Unul dintre primele documente legislative care a susținut necesitatea respectării libertății de exprimare în presă a fost adoptat în 1766, în Suedia, urmare a activității lui Anderes Chydenius.
Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului (1789) a menționat libertatea de exprimare drept unul dintre drepturile naturale inalienabile ale omului. Odată cu adoptarea constituțiilor liberale în statele democratice, acest drept a fost reafirmat cu tărie. Dreptul menționat a fost reafirmat solemn și în Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), iar, mai târziu în Convenția Europeană privind Drepturile Omului (1950).
Libertatea de exprimare este cel mai mare pericol pentru liderii autoritari și trebuie lichidată, din perspectiva lor. Ca atare, dreptul menționat a fost și este restrâns în aceste regimuri și, ulterior, interzis, iar susținerea sa a fost și este pedepsită dur.
Așadar, democrația nu poate exista fără libertatea de exprimare. Ea garantează pluralismul politic, controlul asupra guvernanților și accesul la informație. În lipsa unei prese libere și a posibilității cetățenilor de a critica puterea, regimurile alunecă rapid spre autoritarism. Aceasta trebuie explicată cu răbdare și persuasiune și tinerei generații.
De asemenea, libertatea de exprimare permite participarea activă a cetățenilor la viața politică: dezbaterile publice, campaniile electorale, manifestările pașnice și protestele sunt forme concrete ale acestui drept. Ele dau sens principiului suveranității poporului.
Societatea civilă este spațiul în care cetățenii, organizațiile nonguvernamentale, presa și alte instituții non-statale se manifestă. Fără libertatea de exprimare, acest spațiu ar fi golit de conținut. ONG-urile nu ar putea atrage atenția asupra problemelor sociale, presa nu ar putea dezvălui corupția, iar cetățenii nu ar putea protesta împotriva nedreptăților.
În era digitală, exprimarea nu se mai limitează la presa scrisă sau la spațiul public tradițional. Astăzi, rețelele sociale, blogurile, podcasturile și platformele video oferă fiecărui individ, inclusiv tinerilor de diferite vârste, posibilitatea de a-și face auzită vocea la nivel global. În fapt, este vorba despre o democratizare a comunicării, care a adus beneficii majore: accesul rapid la informație, mobilizarea comunităților, crearea de rețele transnaționale de solidaritate.
Totuși, mediul online ridică probleme noi de care, cu precădere, tinerii trebuie făcuți conștienți, pe toate căile. Dintre acestea, putem menționa, răspândirea de fake news, care pot influența alegeri sau destabiliza societăți; discursul instigator la ură, care proliferează rapid; forme subtile de cenzură digitală, exercitate de marile platforme tehnologice, care decid ce conținut este vizibil.
De aceea, libertatea de exprimare trebuie reinterpretată și protejată în noile condiții tehnologice. Într-o epocă precum cea pe care o traversăm, trebuie identificate acele mijloace potrivite prin care să se explice, cu precădere pentru tânăra generație, elevilor, că proliferarea discursului urii nu constituie o formă legitimă de manifestare a libertății de exprimare, iar recunoașterea limitelor dreptului la liberă exprimare nu reprezintă, în niciun caz, o formă de cenzură.
În realitate, dreptul la liberă exprimare este un drept fundamental, însă nu și absolut. Acest drept este supus unor limitări legale, care pot include protecția demnității, a vieții private, precum și prevenirea incitării la violență.
Libertatea încetează acolo unde încalcă drepturile altor persoane sau valorile fundamentale ale comunității. Printre principalele limite se numără: discursul instigator la ură (pe criterii etnice, religioase, de gen etc.); apologia violenței și terorismului; difuzarea informațiilor false care afectează siguranța publică; protecția vieții private și a reputației altor persoane. În numele responsabilității, tinerii trebuie să înțeleagă că a spune orice, oricând și în orice fel nu echivalează cu exercitarea legitimă a acestui drept.
Tot mai mult în ultima perioadă, la adăpostul libertății de exprimare, se promovează idei specifice discursului instigator la ură, principiu ce se regăsește și în retorica unor formațiuni politice.
Libertatea de exprimare se confruntă astăzi cu provocări complexe: globalizarea – mesajele circulă instantaneu peste granițe, iar reglementările naționale nu sunt suficiente; polarizarea politică – în multe țări, discursul public se radicalizează, iar spațiul dialogului se îngustează; Inteligența Artificială – algoritmii pot manipula informația, iar deepfake-urile ridică riscuri majore pentru încrederea publică. Aceste provocări impun o regândire a modului în care înțelegem și protejăm libertatea de exprimare.
Ca atare, ar fi important ca profesorii să insiste în cursul diferitelor interacțiuni cu elevii asupra faptului că libertatea de exprimare nu înseamnă doar cuvinte frumoase rostite sau scrise, ci reprezintă chiar fundamentul demnității umane. Căci, dincolo de dimensiunea juridică și socială, libertatea de exprimare are o valoare profund personală.
Credem că viitorul democrației, inclusiv în România, depinde de modul în care noi, toți, izbutim să păstrăm un echilibru între libertate și responsabilitate, între pluralism și respectul pentru ceilalți.
Despre autor:
Mihai Manea este profesor de istorie, doctor în istoria relațiilor internaționale si studii europene, autor de lucrări științifice, metodice și articole în periodice, membru al Comisiei Naționale de Istorie, președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România (APIR – Clio).
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.