Proiectele celor două legi referitoare la învățământul preuniversitar și învățământul superior sunt, ca să folosesc o expresie dragă dlui Iliescu, emanația, după 8 ani, a proiectului prezidențial „România educată”. Emanația s-a realizat în două versiuni: 1.0, a dlui Câmpeanu (2022) și 2.0, a dnei Deca (2023). Cu referire la această ultimă versiune, îmi permit o modestă analiză a consistenței interne a propunerii legislative. Mai precis, o să analizez în ce măsură legea este în concordanță cu principiile pe care ea însăși le enunță. În articolul 3, sunt enunțate mai multe principii care vor guverna învățământul preuniversitar; le menționez pe primele patru: principiul nediscriminării, al calității, al eficienței și al relevanței.
Nediscriminarea se referă la faptul că accesul și participarea la o educație de calitate se realizează echitabil, fără discriminarea unui grup în raport cu altul. În baza acestui principiu, se înființează o comisie – Comisia Națională de Desegregare – și se definesc patru niveluri de sprijin pentru copiii cu deficiențe de învățare, pentru care fiecare unitate de învățământ va amenaja și dota o încăpere specială, destinată asistenței psiho-educaționale. Greu de crezut că acest lucru se va putea realiza din amărâtul buget al educației, dar poate vor fi utilizați banii miraculoși din PNRR. Ceea ce însă contrazice total acest principiu este modul de organizare a admiterii la liceu. Liceele cu un număr mai mare de candidați decât numărul de locuri vor putea organiza examen pentru 60% dintre locuri, la două materii, după Evaluarea națională. Așadar, la aceste licee vom avea două categorii de elevi: unii care au fost admiși doar pe baza evaluării naționale (40%), alții care au fost admiși pe baza evaluării naționale plus notele la cele două examene, ceea ce înseamnă discriminare, de oriunde te-ai uita. În plus, așa cum s-a remarcat, această abordare va duce la explozia industriei meditațiilor, prin urmare vor pierde tot cei dezavantajați socio-economic. Șansa ca un elev de la țară să ajungă la un liceu de top e cvasi-nulă, ceea ce va adânci și mai mult inechitatea educațională rural-urban.
Calitatea educației e un concept multicriterial. Simplificând analiza, ea presupune patru dimensiuni esențiale: calitatea profesorilor, a curriculumului, a managementului și finanțarea. Cum sunt ele adresate de proiectele de legi? Pentru calitatea profesorilor se propune generalizarea masteratului didactic. E bine, doar că această măsură era prevăzută în Legea 1/2011 (vezi art. 236-238). Să sperăm că reluând o prevedere existentă de 12 ani, ea va fi aplicată măcar acum. Din păcate, legea nu face alți doi pași necesari: salarizarea profesorilor în funcție de performanță și excluderea celor incompetenți. Ca și până acum, degeaba părinții vor reclama incompetența profesională a unui profesor, pentru că directorul va ridica neputincios din umeri, pentru că incompetentul nu e angajatul școlii, ci al sistemului, și nu poate fi concediat. Incompetenții pot dormi liniștiți. Un singur an a rezistat prevederea din Legea 1/2011 conform căreia profesorii să fie angajați și concediați de Consiliul de administrație al școlii, pe baza performanțelor, după care au venit Ponta și sindicatele cu tancurile peste ea. Deci, cu calitatea profesorilor rămânem tot acolo. În privința curriculumului, propunerea legislativă vine cu ideea de a considera teme precum educația rutieră, financiară, gândirea critică, oratoria. Nu-i rău, dar depinde cum și de către cine vor fi implementate.
Lipsește însă o viziune curajoasă de reformă curriculară. De pildă, dacă vrem să stimulăm lectura într-o lume globală, oare nu ar fi mai bine să predăm literatura română în tandem cu literatura universală? De exemplu, când e vorba de curentul realist, elevii să-l citească nu numai pe Rebreanu, ci și pe Balzac. Asta ar însemna, în opinia mea, o abordare curajoasă, în beneficiul elevilor. În schimb, calitatea managementului suferă un regres. În baza legii actuale, rectorii își vor putea prelungi activitatea până la 70 de ani și vor putea rămâne la putere încă două mandate. Iar directorii de școli rămân total la cheremul politicului. E suficient ca directorul Direcției Județene de Învățământ Preuniversitar (noul Inspectorat Școlar), instalat de minister, să facă propunere motivată de demitere a unui director (și atât de ușor se poate face!), să ceară avizul Consiliului de Administrație (nici măcar votul), ca directorul să zboare de pe post (art. 193). Cât privește finanțarea, n-are rost să mai vorbim când e vorba de un guvern care a alocat pentru educație cel mai mic procent din PIB din ultimii 15 ani. Rezumând, nu am găsit motive să pot spune că propunerile legislative vor produce o creștere notabilă a calității educației, așa cum mă așteptam.
Al treilea principiu, cel al eficienței, se referă la modul în care se cheltuiesc resursele (în special banii publici) pentru a obține efectele dorite. Propunerea legislativă creează un păienjeniș instituțional, mai mult decât baroc, gongoric. Inspectoratele școlare se desființează și, în locul lor, se înființează Direcțiile Județene de Învățământ Preuniversitar, fără noimă. ARACIP se desființează și se înființează ARACIIP care preia de la inspectorate inspecția generală și tematică. Noua instituție are birouri județene, o Comisie Națională de Inspecție Școlară și un aparat administrativ propriu, cu departamente, servicii, birouri și compartimente proprii (vezi art. 112). Nu mai număr puzderia de centre naționale, comitete și comiții, plătite din bani publici. Adică, banii puțini ai educației se vor duce, în mare măsură, nu către elev și profesor, ci către un aparat birocratic hipertrofiat. Vom avea tot mai puțini elevi și tot mai mulți birocrați care își vor lua lefurile pe spinarea lor. Nu consider că, prin această măsură, sistemul educațional devine mai eficient, dimpotrivă.
În fine, al patrulea principiu, relevanța educației, se referă la măsura în care educația răspunde nevoilor elevilor de dezvoltare personală și cerințelor pieței muncii. Propunerea legislativă aduce un plus prin reglementarea mai detaliată a învățământului dual (= în consorțiu cu agenții economici) față de legea existentă. Consorțiile duale sunt însă înființate degeaba, dacă ele nu vor fi atractive pentru elevi sau studenți. Legea ar fi putut veni cu măsuri stimulative (de exemplu, să ofere granturi de studii mai mari pentru specializările cu puțini studenți, dar cerute de piață, cum ar fi matematica, fizica, ingineriile) sau/și măsuri inhibitive, prin reducerea granturilor de studii pentru specializările excedentare. M-aș bucura ca aceste consorții să aibă succes, dar mă îndoiesc că ele vor fi atractive pentru tineri fără măsuri proactive din partea sistemului de educație. Vom avea consorții fără cursanți.
Mă opresc aici cu această succintă analiză. Constat că versiunea 2.0 a legilor emanate din „România educată”, deși semnificativ îmbunătățită față de versiunea 1.0, are carențe majore în a-și pune în practică propriile principii. Echitatea, calitatea, eficiența și relevanța educației sunt proclamate, dar mult prea puțin implementate efectiv în textul de lege. Hiatusul e evident.
Vor trece aceste legi prin Parlament, cu toate hibele lor? Desigur, și încă repede. Există cel puțin două motive. Întâi, pentru că șeful „statului eșuat” dorește asta. În al doilea rând, pentru că legile propuse sunt construite într-o cheie politicianistă. Ele au fost scrise în așa fel încât să satisfacă interesele actorilor relevanți, care vor susține deschis sau vor tăcea complice. Rectorii și universitarii își primesc tainul: pot să confere titluri de profesor și de doctor în deplină autonomie, pot sta la butoane până la 70 de ani și nimeni nu-i va mai bate la cap cu competitivitatea (ierarhizarea programelor de studiu, pe care Daniel Funeriu a avut curajul să o facă, cu scopul de a-i stimula pe cei competenți și de a scăpa de incompetenți a dispărut din lege!). Cei care vor să facă doctoratul în științe militare (ghiciți, cine?) vor putea face doctorate fără prea multă cercetare, scriind doar reflecții sistematice asupra unor teme de importanță practică (art. 60). Corul laudelor a pornit deja, rectorul de la UBB a dat tonul, alții îl vor urma.
Liderii sindicali își păstrează pozițiile de putere în toate instituțiile create de noua lege. Mai mult, în lege sunt strecurate câteva prevederi măgulitoare despre salarizarea profesorilor, care, evident, nu vor fi aplicate, pentru că vor fi anulate de Legea salarizării unitare, dar lor le este suficient cât să-i legitimeze în fața profesorilor. Așa că ei nu vor mișca în front, ca în toți anii aceștia, deși bugetele educației au fost tot mai catastrofale. În sfârșit, politicienii își freacă mâinile de nerăbdare. Cei câțiva oameni lucizi din Parlament – vezi cazul lui Vasile Dâncu – nu vor reuși să stăvilească oportunismul majorității. Noile instituții înființate prin lege creează mii de posturi noi, în poziții de influență, tocmai bune pentru clientela proprie, acum în prag de alegeri.
Așa că, parafrazând o vorbă atribuită lui Petru Rareș, legea va trece, iar noi vom fi iarăși ce am fost și mai puțin decât atât.
_____________
Mircea Miclea este psiholog, profesor de științe cognitive aplicate la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cercetător. A fost cel mai tânăr șef de catedră din istoria Universității, cancelar al UBB, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească. Ministru al Educației în perioada decembrie 2004 – noiembrie 2005, a fost timp de 5 ani președintele comisiei prezidențiale în mandatul lui Traian Băsescu care a realizat Raportul pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării, diagnoză care a stat la baza Pactului național pe educație semnat în 2008 de toate partidele politice și apoi la baza Legii educației nr. 1/2011 în vigoare în prezent, dar modificată masiv de guvernările care s-au succedat în ultimii 10 ani. Doctor în psihologie și cu un masterat în administrarea afacerilor, Mircea Miclea este fondatorul Institutului de cercetare-dezvoltare Cognitrom, care dezvoltă produse la intersecția dintre psihologie si tehnologie, două dintre acestea fiind paxonline.net și depreter.ro.