La început doar tușea. În diferite momente. Ici și colo, auzeam supărările răbufnite ale părinților sau ale profesorilor alături de diverse cazuri documentate de jurnaliști de investigație care scoteau la suprafață lucruri urâte: școli cu toalete în curte, tavane de clasă prăbușite, decese ale unor copii sufocați în fosa septică. Atenția publică se muta rar spre educație și doar atunci când făcea știri. De puține ori vedeam câte un lot de olimpici cu performanțe datorate unor investiții consistente ale familiei sau ale unor profesori talentați și plătiți prost, dar informația nu rezista mai mult de 2 minute pe televizoare. Cele mai multe știri, însă, ne arătau scene de neînchipuit, mai degrabă parte din tablouri de ev mediu decât dintr-o țară europeană de secol XXI.
Din când în când educația noastră bolnavă își făcea câte un set de analize. Fie că ne obligau alții, fie că acceptam să facem noi, ne uitam pe câte o radiografie pulmonară. Și vedeam în acele poze și analize imagini absolut cumplite. Cu fiecare an descopeream că aproape jumătate dintr-o generație care intrase la școală în clasa pregătitoare se pierde pe parcurs până ajunge la bacalaureat. Vedeam abandon școlar. Sărăcie, foamete, probleme de transport, toate ignorate de multe administrații locale. Vedeam analfabetism funcțional la cote uriașe. Vedeam cum educația se chinuie să respire cu mai puțin de o jumătate de plămân.
La analizele de sânge devenea limpede o altă realitate îngrozitoare – anemie totală și carențe ale tuturor factorilor nutritivi. Nu mai avem profesori. Nici de fizică, nici de matematică, nici de engleză. Evident nici de informatică și TIC. Jumătate din învățători iese la pensie în următorii zece ani. Un corp profesoral îmbătrânit, obosit, descurajat. Frustrat de sarcini fără rost: dosare și situații urgente care nu sunt citite de nimeni, verificări de la inspectorate politizate, conduceri școlare uneori absurde și părtinitoare.
De la momente de tuse întâmplătoare, am ajuns la crize crunte de tuse și episoade de respirație șuierătoare care scuturau minute bune din rărunchi fragilul corp rămas al educației. Amenințări cu cuțitul în clase. Copii leșinați în toaleta școlii după utilizarea de droguri. Scene sexuale mimate cu cadre didactice. Apocalipsa pe viu. Faliment generalizat.
Cuprins de horcăituri întețite și ascuns sub covorul persan pe care cu fir de aur cineva a brodat sclipitor cuvintele „România Educată”, corpul vulnerabil al educației și-a continuat bătălia de supraviețuire. A înțeles că noile legi ale educației nu sunt decât o demență. O cerere smintită ca pacientul zdrobit și cu plămânii praf să se ridice, să zâmbească și pe „muzica veselă – „O lume minunată” – să meargă în pas de defilare, pentru ca de la tribuna smintiților – cineva să facă cu mâna zâmbitor și mândru că a reușit imposibilul să facă să pară bine ceea ce este dezastru, cu intenția desprinsă de realitate de a cere performanță fără să ofere resurse.
Educația a făcut în ceasul al 12-lea ultimul lucru pe care îl mai putea face. A ieșit prin profesori în stradă. Alături de profesori au ieșit și elevi, au ieșit și părinți. Pentru 3 lucruri: finanțare la nivel european a educației, salarizare decentă profesori, reforme cu cap implementate într-un parteneriat real. Toate cele 3 ar însemna o revenire spre viață. Ar putea recupera bucățile de plămâni nefuncționale și ar putea să transforme pacientul aflat în agonie într-o persoană funcțională din nou. Atunci, și doar atunci, va putea și zâmbi, și să se ridice, și să defileze dacă va fi cazul cu performanțele realizabile.
Educația horcăitoare, care se luptă pentru fiecare gură de aer – la fel cum profesorii plătiți îngrozitor de prost, pierd în fiecare zi de grevă o bucată din venitul lor cu care își plătesc costul vieții lunare – își cere dreptul la viață de la guvern și de la președinte. La schimb, primește mai degrabă o ceartă zdravănă de la PREȘEDINTE și de la GUVERN. Educația a ajuns acum să își ceară dreptul la viață cu niște oameni politici mici, arțăgoși, aroganți, puși pe păcălit. Nu am putea în loc de tratament să facem doar o frecție? Nu am putea în loc de antibiotice să facem ceai de mușețel? Tratamentul educației pare să fie scump, iar oamenii ăștia – unii foști profesori culmea – par mai degrabă preocupați de ieftin și de cârpeli în loc de „un lucru bine făcut”.
Ce rămâne de făcut? E simplu. Să nu o lăsăm singură și abandonată. Fenomenul Colectiv a adus împreună în stradă o țară întreagă atunci când țara a înțeles cum CORUPȚIA UCIDE. Ordonanța 13 a adus împreună în stradă o țară întreagă atunci când a înțeles că Regimul Dragnea ne pregătea tuturor erdoganizarea cu forța. Acum e rândul educației horcăitoare să ne aducă împreună în stradă înțelegând un simplu lucru: FĂRĂ EDUCAȚIE TOTUL SE VA DESTRĂMA. Și economic și social. Familiile se vor destrăma. Copiii și adolescenții vor fi victime sociale astăzi și ulterior adulți fără șanse de a se integra în economie. Fără educație, societatea în ansamblu va deveni victima nevinovată a propagandei de la est sau a falșilor patrioți care vor să o protejeze de modernizare. Și chiar dacă, poate, EXACT ASTA își doresc de la educația românească, unii și alții sau reprezentanții politici ai guvernului, e datoria noastră colectivă să îi oprim și să oferim educației, prin presiune asupra guvernului, aceste 3 lucruri simple: finanțare corectă, salarizare decentă, reforme cu cap.
Educația are nevoie de noi, împreună, în stradă. #alături_de_profesori #PentruEducație
Op-ed: Ștefan Pălărie este senator, membru al partidului USR. Opiniile sale nu reprezintă poziția redacției