Analiză semnată de Laura Visu-Petra, profesor universitar la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, coordonator al programului de master cu specializarea Psihologie Judiciară si al colectivului de cercetare a diferențelor inter-individuale care predispun la probleme cu legea (RiddleLab), autor a numeroase studii internaționale referitoare la elemente de risc si vulnerabilitate spre comportamente antisociale:
I. Pot fi identificați copiii care vor manifesta comportamente violente sau de radicalizare?
Este extrem de tentantă ideea schițării unui profil al elevului care potențial ar comite astfel de comportamente antisociale pe baza unor indicatori sau semne pe care le-am putea identifica imediat, preferabil cu mult timp înainte de incidente violente nedorite.
Tocmai de aceea, informația legată de o persoană antrenată care a identificat la o primă întâlnire din cadrul implementării proiectului minorul care a comis atacul din Bistrița și l-a semnalat dirigintei este atât de interesantă: dacă am avea un fel de „detector uman” de probleme comportamentale am putea preveni situațiile care escaladează.
Însă ceea ce ne spune cercetarea în domeniu este că trebuie să fim prudenți cu interpretarea acestor semnale, ele pot plasa un copil doar într-o zonă de risc infracțional, nu de certitudine, iar scopul identificării lor nu este de a izola și elimina pericolul, ci de a oferi sprijin instituțional și psihologic timpuriu si consistent (voi oferi într-o discuție viitoare exemple de astfel de programe în Europa și SUA).
- Pentru a fi echipați mai bine în scop de prevenție, cercetarea în domeniu ne aduce o veste bună: există suprapuneri semnificative între factorii de risc și cei de protecție în ceea ce privește delincvența și criminalitatea, pe de o parte, și cei legați de radicalizare, pe de altă parte (Lösel et al. 2018). Așadar, putem prelua din cunoștințele mult mai ample pe care le avem in domeniul prevenției infracționalității.
- La programul de Master Psihologie Judiciară pe care îl coordonez în cadrul UBB avem o disciplină intitulată Vulnerabilitate și Risc Infracțional (titular lector dr. Lavinia Cheie), unde masteranzii învață o serie de indicatori de risc și vulnerabilitate spre comiterea unor astfel de comportamente pe care îi putem identifica pe parcursul dezvoltării.
- După cum ne arată o meta-analiză recentă realizată pe diferite vârste (Wolfowicz și colaboratorii, 2021), predictorii radicalizării nu sunt cei socio-demografici (apartenența la un grup etnic sau statutul socio-economic scăzut), ci cei clasic-criminogeni, variabile psihologice (autocontrolul scăzut, căutarea de senzații, exprimarea unor atitudini radicale, promovând superioritatea față de alte grupuri și dezumanizarea lor, manifestări de furie sau ură).
- În acea meta-analiză, anxietatea sau interiorizarea unei persoane NU sunt factori predictivi pentru radicalizare, cu excepția situației în care ele sunt bruște și diferă de nivelul de bază, obișnuit al persoanei (de aceea ele trebuie monitorizate în timp).
- Singura cercetare sintetică specifică unei vârste mai timpurii (Emmelkamp et al. 2020) identifică elemente de personalitate (autocontrol scăzut; stimă de sine crescută; incertitudine) și amenințarea percepută ca fiind cei mai buni predictori pe termen lung ai actelor extremiste propriu-zise.
- Personalitatea „întunecată” (Factorul D crescut), caracterizată de maximizarea beneficiilor proprii chiar în defavoarea celorlalți, e un predictor bun al primei infracțiuni și al recidivei, după cum ne arată propriile cercetări realizate în penitenciare de specialiști din RiddleLab (vezi și articolul anterior).
- Un aspect important al programelor de deradicalizare sau de combatere a extremismului la nivel internațional îl constituie abordarea factorilor de risc dinamici cel mai puternic asociați cu radicalizarea: activismul, percepția superiorității grupului propriu și percepția distanței față de ceilalți.
- Cu toate acestea, acesta nu ar trebui să fie singurul aspect luat în considerare; factorii de protecție (îmbunătățirea autocontrolului, o familie suportivă și deținerea propriului spațiu locativ) s-au demonstrat, de asemenea, foarte importanți pentru crearea unor programe eficiente (Lösel et al., 2018).
- Rezultatele meta-analizei NU au evidențiat un efect semnificativ al stilului parental negativ asupra radicalizării, deci s-ar putea ca utilizarea programelor de parenting în scopul deradicalizării să nu fie suficient de benefică sau eficientă.
Pe lângă acești factori care sunt distali și pot fi identificați cu mult timp înainte, există o serie de semnale de avertizare „warning behaviors” mai apropiate de incident, care în alte țări, odată semnalate de comisii de monitorizare de specialitate (constituite la nivelul municipalității sau al școlii) te plasează sub monitorizare directă (Meloy și colaboratorii, 2020):
- Leakage (scurgerea de informații): copilul comunică intenția unor terți (colegi, online), adesea indirect sau „în glumă”. Este cel mai frecvent și mai util semn: 58% dintre atacurile cu arma în școlile din America au fost precedate de amenințări ale colegilor de tip: „Mâine o să afli dacă trăiești sau nu.” Sau „Cum ar fi să dispară toți idioții din clasa noastră?” Similar cu cazul din Bistrița – „Vă omor pe toți”.
- Studiile NTAC (National Threat Assessment Center) arată că majoritatea atacatorilor din școli și-au comunicat intențiile sau au avut comportamente îngrijorătoare observate de alți martori și din păcate ignorate.
- Fixația și identificarea: preocupare obsesivă pentru atacatori anteriori, simboluri, „eroi” – extremiști, adoptarea unei identități de „războinic”, interes pentru echipament tactic.
- Comportamentul de pregătire (pathway): căutări despre arme sau ținte, procurarea unui cuțit, planificare. Documentarea pregătirii (filmulețe postate cu realizarea pașilor, jurnal) – adesea susținut financiar, uneori în necunoștință de cauză, de cei apropiați.
- Schimbări bruște: retragere, limbaj dezumanizant față de un grup, simboluri noi (inclusiv cele legionare sau neonaziste), ruperea de prieteni vechi.
- Imersiunea online: timp mare în comunități închise (TikTok, Telegram, canale specifice Discord), unde violența oferă statut superior.
Cunoștințele din literatură sunt acolo, dar cine poate să le pună în aplicare într-un mod riguros, nebiasat de elemente nonștiințifice, subiective? De exemplu, dacă vedem doar că e un copil mai tăcut, mai interiorizat (ceea ce corelează cu o serie de alte dificultăți sociale, nu direct cu radicalizarea) e nevoie de pregătire de specialitate pentru a nu stigmatiza inutil. Spre exemplu, la Facultatea de Psihologie UBB, disciplina Psihologia copilului în context judiciar e oferită și în pregătirea consilierilor școlari pentru a le oferi resurse de evaluare și prevenție (consiliere școlară individuală, consiliere parentală). Însă nu putem deplasa toată responsabilitatea în seama lor, e nevoie de o abordare sistemic-preventivă – precum cea pe care o promovează și colega mea, dr. Gabriela Groza (vezi articolul integral).
Similar cu încercările de predicție a infracționalității la vârsta adultă, aceste etichetări dacă nu sunt dublate de pregătire ar genera o serie de falși pozitivi: persoane care nu vor comite comportamente antisociale, dar care vor avea de suferit din această învinovățire, fiind accentuată poziția lor atipică prin stigmatizare. Listele de tip „profil” pot duce la marginalizarea copiilor neurodivergenți, izolați sau cu trasee și experiențe diferite, adică exact excluziunea care alimentează radicalizarea.
Mulți copii au factori de risc și nu devin niciodată violenți. Semnele identificate justifică o conversație și o evaluare sistematică, nu etichetarea sau excluderea copilului. Trebuie să avem mare atenție la dezumanizarea copiilor problemă, mecanism principal de radicalizare. Practic, gândind și exprimând în spațiul public că sunt „monștri”, „psihopați”, „neoameni”, riscăm să întreținem exact acea perspectivă care le justifică acțiunile, și anume că unele persoane sunt intrinsec diferite, sub-umane și prin urmare pot fi excluse sau eliminate.
Într-o conversație viitoare, vom discuta despre mecanismele psihologice principale care generează radicalizarea, dintre care respingerea socială este unul dintre cele mai semnificative.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Lösel, F., King, S., Bender, D., & Jugl, I. (2018). Protective factors against extremism and violent radicalization: A systematic review of research. International Journal of Developmental Science, 12, 89–102. https://doi.org/10.3233/DEV-170241
Emmelkamp, J., Asscher, J. J., Wissink, I. B., & Stams, G. J. J. M. (2020). Risk factors for (violent) radicalization in juveniles: A multilevel meta-analysis. Aggression and Violent Behavior, 55, Article 101489. https://doi.org/10.1016/j.avb.2020.101489
Hurezan, L., Turi, A., Ion, A., & Visu-Petra, L. (2024). Dark and bright personality dimensions as predictors of criminal behavior and recidivism. Scientific Reports, 14(1), Article 18565. https://doi.org/10.1038/s41598-024-69288-5
Meloy, J. R., Hoffmann, J., Guldimann, A., & James, D. (2012). The role of warning behaviors in threat assessment: An exploration and suggested typology. Behavioral Sciences & the Law, 30(3), 256–279. https://doi.org/10.1002/bsl.999
Meloy, J. R., Hoffmann, J., Roshdi, K., & Guldimann, A. (2014). Some warning behaviors discriminate between school shooters and other students of concern. Journal of Threat Assessment and Management, 1(3), 203–211. https://doi.org/10.1037/tam0000020
Turi, A., Ion, A., Moshagen, M., Rebeleş, R. M., & Visu-Petra, L. (2026). Personality behind bars. The role of aversive traits in predicting criminal behavior. Zeitschrift für Psychologie, 234(3), 126–131. https://doi.org/10.1027/2151-2604/a000628
Wolfowicz, M., Litmanovitz, Y., Weisburd, D., & Hasisi, B. (2021). Cognitive and behavioral radicalization: A systematic review of the putative risk and protective factors. Campbell Systematic Reviews, 17(3), Article e1174. https://doi.org/10.1002/cl2.1174
