S-a vorbit săptămâna trecută, cu prea multă pasiune, aș zice, despre intrări. Gândindu-se cam ce modificări și drepturi suplimentare (obligațiile sunt doar pentru maturi) ar putea adăuga Statutului lor (mă refer la document, desigur), reprezentanții elevilor s-au împiedicat de scara profesorilor.
Apreciind că ”intrările separate transmit și o diferență de statut, o diferență de poziție” (a zis-o președintele CME București, nu eu), au propus desființarea lor. Și brusc au dispărut toate problemele din sistemul de educație.
Am uitat că nu avem planuri cadru noi, nici ROFUIP actualizat (n.red. Regulamentul de Organizare și Funcționare a Unităților de Învățământ Preuniversitar), că sunt carențe în transportul elevilor navetiști, că nu avem nici bani, nici dotări pe măsura nevoilor, nici suficiente cadre didactice, că se prăbușesc internatele peste elevi, am uitat de bullying și celelalte forme de violență, de absenteism, de consumul de alcool și droguri, am uitat de tot în fața gâlcevii din fața intrării în școală. Pentru că n-au întârziat să apară reacții, care mai de care mai absurdă, de la profesoara care vedea în asta ”o formă de uzurpare a imaginii cadrului didactic”, întrucât, zicea ea, ”suntem categorii sociale diferite”, la mămica de pe un grup de părinți care compara intrările separate cu apartheidul. Lăsând la o parte hilarul unor astfel de afirmații, m-aș opri totuși asupra unui aspect care contează, și anume motivul pentru care un astfel de subiect a căpătat o pondere exagerată și a suscitat poziționări mai greu de înțeles poate pentru cei din afara sistemului de învățământ.
Lăsând la o parte apetența românilor pentru isterii sterile, o parte din context ține de faptul că propunerea a venit de la elevi. Altfel spus, ei – ale căror drepturi au tot crescut ca Făt Frumos (nu, nu am o problemă cu asta, ci doar cu faptul că la reglementarea obligațiilor nu prea se mai uită nimeni) – își arogă dreptul de a stabili ce ar trebui (sau nu) să aibă dreptul alții (profesorii, în speța de față). Noi avem de patru ani intrare comună în școală, motivată de deficitul de portari. Când ne-a fost adusă la cunoștință decizia, nimeni nu a avut obiecții, nu a văzut nimeni în asta o ”formă de uzurpare a imaginii”. Dacă elevii și-ar fi motivat propunerea prin faptul că și-ar dori o relație mai apropiată și deschisă cu profesorii lor (deși, să fim serioși, asta nu o dă intrarea), ar fi fost poate privită altfel. Însă, vorbind despre ”statut și poziție”, reprezentanții elevilor au transformat intrarea într-un fals simbol, iar dispariția ei într-o încercare de subminare a unui statut și-așa șubrezit. Sigur, ideea este în cel mai fericit caz o imaturitate, pentru că există și va exista o diferență și de statut și de poziție, indiferent de modul în care intri în școală. Pentru că nu ușa de acces ți le dă.
De ceva ani însă (nu puțini) autoritatea școlii și a profesorilor a fost subminată continuu. Și dinăuntru și din afară. Dinăuntru de către cei care nu au calitățile pe care ar trebui să le aibă un dascăl, însă au pătruns în sistem pentru că acesta nu a prea avut alternative, profesia nefiind una atractivă din cauza condițiilor (atât salariale cât și adiacente), iar din afară în primul rând prin legislația excesiv de permisivă față de abaterile de comportament ale elevilor, facilitată de politicienii preocupați de voturile părinților din ce în ce mai vocali. Și de aceiași părinți interesați doar de aparențe, cărora nu le pasă că școala a devenit pentru copiii lor doar un spațiu de socializare și de etalare a statutului social. Subminarea autorității a condus la vulnerabilizare.
Greva din mai-iunie a avut amploarea pe care o cunoaștem pentru că a avut în centru nevoia recunoașterii unui statut pe măsura importanței muncii. Sigur, o scară nu îți oferă autoritate și, contrar senzației elevilor, nici statut, însă sensibilitățile nu s-au stins și ea poate deveni uneori prea facil urma a ”încă ceva” care ți se ia.
Pe de altă parte, citeam de curând un articol în care președintele Consiliului Național al Discriminării susținea că primele două motive de hărțuire în rândul elevilor sunt aspectul fizic și îmbrăcămintea. Cu alte cuvinte ei se valorizează unii pe alții în funcție de brandurile hainelor sau prețul obiectelor cumpărate de părinți. Aspect pe care mi-e greu să cred că reprezentanții elevilor nu-l cunosc și care mi se pare mult mai semnificativ decât pe unde intri în școală. Și nu pot să nu mă întreb de ce acești reprezentanți, atât de preocupați de ”statut și poziție”, nu par deloc afectați de modul în care se manifestă diferența de statut (social) în interiorul grupului în numele căruia vorbesc, de ce nu caută soluții de ”egalizare” atunci când poziția chiar este (sau ar trebui să fie) de așa natură, propunând introducerea uniformei școlare, de exemplu. Dar probabil e mai simplu să te agăți de-o scară decât să dai peste cap sistemul fals de ”valori” al generației din care faci parte, bazat pe nimic din ce-ar ține de vreun merit personal.
Despre autor:
Iuliana Șerban este profesor informatică Gr I, Coordonator de proiecte și programe educative la Colegiul Național Cantemir-Vodă, sector 2, București.
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.