Cel mai mare defect al profesoarelor și profesorilor din România este că uită; sau, viceversa, că nu-i/le uită. În 2008 eram profesor suplinitor, cu „definitivat” proaspăt dobândit, și ajunsesem la un salariu de patru cifre: câțiva lei peste 1.000. În 2011, când am revenit la catedră, salariul era de doar trei cifre. Prim-ministrul care a făcut posibilă situația (uitat fie-i numele!) a deschis festiv anul școlar de când a fost demis și până în 2024 (cel mai probabil – ar dori să fie aplaudat la o festivitate și în 2025). Motivul invocat în 2010: „criza”. Profesoarele și profesorii din orașul în care respectivul prim-ministru a ajuns primar au uitat repede, inclusiv faptul că directorul general al Fondului Monetar Internațional din acea perioadă (uitat fie-i numele!, dar din rațiuni exterioare tematicii acestui text) a recunoscut că nu ar fi propus, nu ar fi susținut, ba chiar că s-ar fi opus tăierilor salariale. Ministrul educației și cercetării care a acceptat și, ulterior, a justificat baroc tăierile salariale din 2010 (uitat fie-i numele!) se închipuie și astăzi când președinte al României, când far călăuzitor al învățământului și al finanțelor locale.
Un alt prim-ministru și un alt ministru al educației și cercetării (uitate fie-le numele!) decid noi tăieri în iulie 2025. Motivul invocat: „criza”. În septembrie 2025 o parte (consistentă, se pare) dintre profesoarele și profesorii din România nu găsesc motive să boicoteze festivitățile de început de an școlar și/sau să participe la o grevă generală. Poate ajută un scurt „peer review” al rezultatelor activității sus-uitatului ministru (în paranteză fie spus, folosesc această sintagmă într-un sens strict ironic, fiindcă nici cei mai acerbi detractori ai cercetării/publicațiilor științifice nu au reușit să compromită semnificația „evaluării colegiale” precum a făcut-o ministrul căruia sper să-i uităm curând numele).
Așteptări: foarte mari și legitime contextual. Oricât „snobism semidoct” i-ar infuza discursurile academice sau profetice, oricât de vădită îi este confuzia ideologică și oricât de orientate i-au fost deciziile managerial-imobiliare, să recunoaștem și că orizontul de așteptare era tare limitat. E suficient un exercițiu de rememorare a numelor doamnelor și domnilor care au ajuns în ultimul deceniu la conducerea ministerului zis al educației (multora, pe bună dreptate, uitate le-au fost numele!). E destul și să ne amintim că mai anul trecut, în Cluj (județul care se laudă cu rezultatele cele mai bune la examenele naționale), inspectoratul, în colaborare cu Facultatea de Psihologie și Științele Educației, a fost pe punctul de a coordona realizarea profilului profesional al elevelor și elevilor prin metoda „cititului în palmă”. Apropo de memorie: și Inspectoratul, și Facultatea își continuă activitatea cu aceleași conduceri.
Ce promitea (în curând, sper) uitatul ministru (sau altfel formulat, dincolo de enormul verbiaj, ce măsuri importante s-ar putea selecta): reformarea prin „descentralizare” a planurilor-cadru și a programelor școlare pentru liceu, evaluarea profesionistă a unităților de cercetare-dezvoltare-inovare; reforma infrastructurii școlare și a „ecosistemului” educațional; restructurarea angajării în sistemul educațional.
Rezultate: tăieri!
1. angajările în sistemul preuniversitar: niciodată în postcomunism (oricât de politruc, plagiator, servil, corupt etc. etc. ar fi fost ministrul educației) intrarea în sistem prin titularizare/suplinire sau prin continuitatea pe post nu a fost mai afectată decât după creșterea normei didactice impuse de (curând uitatul) ministru în 2025. O generație întreagă de proaspăt licențiați în cele mai diverse domenii ale științei a fost sacrificată. Și e doar prima dacă tăierile de posturi (botezate cinic „măriri de norme didactice”) rămân în vigoare. Dacă nu din solidaritate cu colegele și colegii din preuniversitar, comunitatea cadrelor didactice universitare (care a beneficiat financiar de pe urma celei mai recente greve din preuniversitar) ar fi trebuit să fie mult mai vocală și mai pragmatică: absolventele și absolvenții facultăților unde își desfășoară activitatea nu vor mai avea – destui ani de acum înainte – învățământul ca opțiune de carieră.
2. infrastructură și „ecosistem”: creșterea normei didactice a presupus nu doar blocarea accesului la o carieră în învățământ, nu doar completări de norme cu ore în multiple unități școlare, nu doar asumarea de ore la discipline complet străine de specializarea de bază, ci și inventarea peste noapte a noi discipline opționale. Nu doar norma de predare dospește, gonflat va fi și orarul școlar: 7 ore pe zi, de la 8 la 15 – aceasta riscă să fie noua „normalitate” cotidiană la gimnaziu și la liceu. Tăierile de costuri înseamnă, de fapt, reducerea timpului liber al elevelor/elevilor. O creștere-tăiere vizează și numărul de eleve/elevi dintr-o clasă („una-două bănci în plus”, spunea cineva al cărui nume va fi curând uitat). Dispar școli din „ecosisteme de precari”, iar altele devin mai încăpătoare. Mai ales cele de „elită”: cozile din august de la secretariatele respectivelor școli nu cuprindeau părinți nemulțumiți de tăierile coordonate de (curând uitatul) ministru, ci „antreprenori” cu dosare de transfer în mână proiectând viitorul propriilor copii în ecosisteme „de fițe”. 38 de elevi într-o clasă „de elită”? Niciun impediment, ecosistemul rezistă! Profesoarele și profesorii pot să își desfășoare activitatea și din pragul clasei sau rămânând pe coridor. Să nu uităm nici de tăierea timpului procedurilor care ar fi trebuit să confere legalitate mobilității cadrelor didactice. Luni de etape procedurale au fost anulate, apoi comprimate în două-trei săptămâni, cu doamne și domni cu funcții de conducere încolonându-se disciplinat la încălcarea legii. Ireal și umilitor!
3. planurile-cadru: „dezbaterea națională” a fost un simulacru total, consultările publice desfășurate la București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara rezumându-se preponderent la intervenții gongoric-laudative ale inspectorilor și ale directorilor, în timp ce profesoarelor/profesorilor de la diversele specializări vizate de tăieri de ore li se… „tăia” posibilitatea de a interveni. Forma lor finală – evident, tăieri: cel mai flagrant caz e al limbii și literaturii române, căreia i s-a redus semnificativ reprezentativitatea la specializările realiste și tehnice (mult mai însemnate cantitativ decât cele umaniste). De neuitat e și cum (curând uitatul) ministru a justificat oportunitatea „recuperărilor” de la istorie și de la geografie în urma unor consultări cu „forurile academice”, de parcă limba națională și literatura română n-ar avea reprezentanți în Academie.
4. evaluarea unităților de cercetare: în curs, dar începută cu… tăieri salariale! A fost plafonat la 300 de lei brut un spor de 13% din salariul de bază (acordat în anii trecuți mai degrabă ca un paliativ pentru neaplicarea unei legi în vigoare, care prevede echivalarea salarială a posturilor de cercetare cu acelea universitare). O lege din iunie 2024 nu se aplică, o tăiere decisă în iulie 2025 are consecințe încă din august 2025. Un salariu de 5.100 de lei (cât câștiga un cercetător aflat dincolo de mijlocul carierei) se reduce la 4.800 de lei. Evaluarea cercetării continuă neabătută!
5. programele școlare: în curs, dar, dacă le va coordona același ministru, rezultatul previzibil nu poate consta decât în „tăieri” (doar forma pe care ele o vor lua rămâne o necunoscută).
În locul festivităților, anul școlar 2025-2026 ar trebui să înceapă cu proiectarea în buclă, pe pereții curților școlilor, a mesajului înregistrat al ministrului educației și cercetării: plasat într-o încăpere tapetată cu oglinzi și înconjurat de camere „de luat vederi”, care să-l surprindă din toate unghiurile, ministrul ar recita din raportul qxyz. Trecând spre sălile de clasă sau în drum spre proteste, profesoarele și profesorii s-ar întreba: „care e numele domnului și de ce nu se oprește din vorbit?”