Profesorul Petruț Rizea propune introducerea unor asistenți de predare în clasele în care există elevi care au nevoie constant de sprijin pentru a participa la activități, astfel încât profesorul să nu fie pus în situația de a alege între nevoile unui copil și dreptul celorlalți elevi de a învăța. „Nu vreau să aleg între acel copil și ceilalți 25. Vreau ca elevul care are nevoie de sprijin să îl primească, iar colegii lui să poată învăța în continuare. Pentru asta, profesorul nu trebuie lăsat singur”, scrie profesorul într-o postare pe Facebook.
Petruț Rizea pornește de la afirmația „Un profesor nu ar trebui să sacrifice timpul și energia a 25 de copii doar pentru unul care refuză constant să coopereze”, despre care spune că a provocat numeroase reacții.
Profesorul precizează că afirmația nu înseamnă că elevul care are dificultăți ar trebui abandonat. „Am scris această frază și am văzut că a stârnit reacții. O mie. Înțeleg de ce. Poate suna ca și cum un copil ar trebui abandonat pentru binele celorlalți. Nu asta cred și nu asta îmi doresc. Cred că fiecare copil merită răbdare, sprijin și șansa de a reuși. În același timp, cred că și ceilalți copii au dreptul la atenția profesorului, la o lecție care se poate desfășura și la un mediu în care să poată învăța în liniște.”
Problema, susține profesorul, apare atunci când cadrul didactic trebuie să gestioneze singur, simultan, toate aceste nevoi:
„În clasă, aceste nevoi nu se exclud. Problema apare atunci când profesorul este lăsat singur să le gestioneze pe toate, în același timp.”
Un asistent de predare în anumite clase
Petruț Rizea consideră că, în anumite situații, profesorul ar trebui să aibă alături un asistent de predare.
„Consider că, în anumite clase și în anumite situații, este nevoie de un asistent de predare. Nu vorbesc despre o persoană care să stea lângă copil ca să-l supravegheze sau să-l pedepsească. Vorbesc despre un adult pregătit să îl sprijine să participe: să verifice dacă a înțeles cerința, să îl ajute să-și pregătească materialele, să îl ghideze să înceapă lucrul, să-i reamintească pașii și să îl ajute să revină la activitate atunci când se pierde.”
În acest fel, profesorul ar putea continua activitatea cu ceilalți elevi. „În acest timp, eu aș putea să continui explicația, să răspund întrebărilor celorlalți și să urmăresc cum lucrează clasa. Asta nu înseamnă că m-aș dezinteresa de elevul respectiv sau că aș transfera asupra altcuiva responsabilitatea mea de profesor.”
Asistentul ar putea, în același timp, să observe ce tip de intervenție funcționează pentru copil, de la instrucțiuni mai scurte sau o sarcină împărțită în etape până la o pauză ori o încurajare oferită la momentul potrivit.
„Un astfel de sprijin nu trebuie improvizat și nici transformat într-o soluție automată pentru orice comportament dificil. Mai întâi este nevoie să înțelegem nevoile copilului și să stabilim ce fel de ajutor îi este potrivit. Scopul nu este ca un adult să facă în locul copilului ceea ce acesta poate învăța să facă singur, ci să îi ofere sprijinul necesar pentru a ajunge acolo”, scrie Petruț Rizea.
Profesorul cere implicarea familiei, a consilierului și a conducerii școlii
Petruț Rizea susține că situațiile repetate trebuie gestionate împreună cu familia, consilierul școlar, ceilalți specialiști și conducerea unității de învățământ.
„Familia cunoaște copilul în alte contexte și poate oferi informații utile. Eu pot descrie ce se întâmplă la școală. Consilierul școlar și ceilalți specialiști pot contribui cu o perspectivă suplimentară. Conducerea școlii trebuie să poată sprijini organizarea unor măsuri potrivite.”
„Nicio singură perspectivă nu este suficientă, iar profesorul nu ar trebui să fie singurul care răspunde pentru rezultatul unei situații care implică atât de mulți factori”, subliniază profesorul.
El precizează că nu toate situațiile pot fi rezolvate printr-un asistent de predare. Unii copii pot avea nevoie de evaluare, sprijin psihologic, discuții cu familia sau de aplicarea consecventă a regulilor.
„Sunt și situații în care trebuie protejat dreptul clasei de a învăța, iar activitatea trebuie să continue chiar dacă un elev nu acceptă pe moment să participe. Important este să existe un mod de intervenție stabilit, nu să improvizez de fiecare dată în fața clasei și să mă bazez doar pe răbdarea mea.”
Incluziunea nu poate rămâne doar o intenție frumoasă
În final, profesorul atrage atenția că incluziunea nu poate depinde exclusiv de profesorul de la clasă.
„Nu vreau ca vreun copil să fie redus la comportamentul lui dintr-o anumită zi. Dar nici nu cred că este corect ca ceilalți copii să suporte consecințele unei situații pe care adulții nu reușesc să o gestioneze împreună. Toți au nevoie de atenție. Toți au dreptul să învețe. Iar profesorul are nevoie de condiții reale ca să poată răspunde acestor nevoi.”
„Incluziunea nu poate rămâne doar o intenție frumoasă sau o cerință pe care o punem pe umerii profesorului. Ea are nevoie de oameni, timp, pregătire și colaborare. Un asistent de predare nu înlocuiește profesorul și nu rezolvă singur toate dificultățile, dar poate face diferența dintre o clasă în care un copil primește sprijin, iar ceilalți continuă să învețe, și o clasă în care toată lumea ajunge prinsă într-o situație fără soluție.”