Descentralizarea este unul dintre elementele centrale ale sistemului de educație din Finlanda, unde școlile au autonomie reală, inclusiv în alegerea profesorilor și în gestionarea bugetului. Directorii „își construiesc propria echipă” și pot modela cultura școlii, a explicat expertul finlandez în leadership școlar Ari Pokka într-un webinar despre management educațional organizat de Coaliția pentru Educație joi, 2 aprilie.
Ari Pokka, fost președinte al Asociației Directorilor din Finlanda, a explicat că autonomia școlilor este una dintre cele mai importante caracteristici ale sistemului finlandez. „Descentralizarea a fost una dintre cele mai importante părți ale educației finlandeze. A însemnat că școlile au autonomie reală să ia propriile decizii și să își dezvolte propriul curriculum”, a declarat acesta. Potrivit lui, una dintre cele mai importante atribuții ale directorului este selecția profesorilor: „Poate cel mai important lucru este că ne putem alege propriii profesori. Directorul este cel care își selectează echipa.”
Această autonomie permite directorilor să construiască în timp o cultură organizațională coerentă în școală. Pokka a explicat că, în experiența sa, a urmărit nu doar competențele profesionale ale profesorilor, ci și felul în care aceștia vorbesc despre elevi și dacă au o viziune mai largă asupra educației, dincolo de rezultate.
„După câțiva ani, am observat că profesorii începeau să funcționeze în aceeași direcție, fără să mai fie nevoie să le spun mereu ce trebuie să facă”, a spus el.
Autonomia se extinde și asupra bugetului școlii: „Directorul este responsabil de buget”, a explicat Pokka, arătând că fondurile sunt alocate la nivel local, iar conducerea școlii decide modul în care acestea sunt folosite. Deși această responsabilitate poate fi dificilă, el a subliniat avantajul major: „Partea bună este că poți planifica totul singur sau împreună cu echipa ta din școală.”
Webinarul și declarațiile lui Ari Pokka au loc în contextul în care Ministerul Educației pregătește un nou concurs pentru directori, programat, potrivit ministrului Mihai Dimian, cel mai probabil în luna octombrie 2026, cu metodologia anunțată până în luna mai.
În paralel, analiza Edupedu.ro făcută proiectului de profil al managerului școlar pus în dezbatere luna trecută de Ministerul Educației, arată că, deși documentul cere leadership și performanță, nu include explicit autonomia directorului în luarea deciziilor, ceea ce ridică semne de întrebare asupra rolului real al acestuia în școală.
În practică, directorii din România sunt adesea puși în situația de a aplica decizii venite de la minister sau inspectorate, fără a avea niciun control real asupra resurselor sau asupra echipei. Profesorii sunt repartizați de inspectorat, fondurile bugetare sunt alocate fix în funcție de salarii și numărul de elevi.
Instabilitatea politică, schimbările dese și mesajul pentru poiliticienii români
Ari Pokka a criticat schimbările frecvente de direcție și instabilitatea politică din educația din România, despre care a spus că fac imposibilă implementarea unor reforme reale, pentru că „școlile nu sunt capabile să urmeze” aceste schimbări rapide. „Dacă schimbați direcția educației foarte des, școlile nu sunt capabile să urmeze aceste schimbări,” a spus expertul finlandez.
Pokka a invocat instabilitatea la nivelul conducerii Ministerului Educației: „Nu îmi amintesc câți miniștri ai educației ați avut în acești ani. Poate mai mult de șapte. Durata de viață a unui ministru al educației în România este undeva între șapte și unsprezece luni”, iar această instabilitate „face foarte dificilă construirea unor schimbări mai mari, a unor modele noi, sustenabile”.
Expertul finlandez a subliniat și o problemă structurală a sistemului: „toată lumea recunoaște care sunt cele mai mari probleme din educația românească. Dar când începem să vorbim despre acțiuni, există un fel de gol între această recunoaștere și acțiune.”
Redăm principalele declarațiile făcute în prezentarea webinarului:
Ari Pokka: Mi-am petrecut o mare parte din timpul de lucru în România, desigur mai ales la București, alături de diferiți actori din sistem – Ministerul Educației, consilieri în educație, organizații non-profit care au sediul în București. De asemenea, am fost de mai multe ori keynote speaker sau invitat în paneluri în cadrul programului SuperTeach. Din experiența mea cu România, cred că am vizitat țara de aproximativ 15–20 de ori, deci am petrecut destul de mult timp aici, este un loc foarte special pentru mine și mă bucur de România în multe feluri.
Acum voi face o prezentare foarte scurtă. Nu voi insista foarte mult asupra slide-urilor, dar sper că ele vor oferi o anumită structură discuției de astăzi.
Cartea mea, Top Class, a fost publicată în România în 2022. De fapt, cam în această perioadă a anului am făcut un turneu mai amplu prin România cu ocazia lansării cărții. Cred că încă se mai găsesc exemplare în magazinul online, dacă este cineva interesat să o citească. Este o carte foarte practică, nu foarte teoretică. Ea vorbește despre cum conduc directorii finlandezi școlile, cum influențează politicile educaționale și despre una dintre marile teme din școală: bunăstarea elevilor și bunăstarea personalului.
Cred că trăim într-o perioadă foarte interesantă. Ca întotdeauna, tinerii noștri trăiesc într-un fel într-o lume puțin diferită de lumea în care am crescut noi. De fapt, dacă ne comparăm viețile cu viețile lor de astăzi, diferențele sunt evidente. De aceea, cred că profesorii și directorii de școli trebuie să înțeleagă lumea în care trăiesc tinerii noștri, mediul care îi înconjoară și felul în care acest mediu le influențează comportamentul, emoțiile și multe alte lucruri.
Am observat câteva aspecte care le influențează foarte puternic viața. Trăiesc permanent într-o lume a mass-mediei. Lumea este foarte personalizată. Fiecare caută într-un fel propriile lucruri, propriile emoții. Viitorul este foarte nesigur astăzi, în Europa și în lume, iar acest lucru ne afectează nu doar pe noi, ci și pe tineri. Ei sunt preocupați de schimbările climatice, de sustenabilitate, de felul în care va arăta planeta în viitor.
Un lucru care face educația și munca din școli mai dificile este faptul că majoritatea familiilor și majoritatea elevilor vin cu propriile lor valori personale. Nu mai există aceleași valori generale, comune pentru toți; din ce în ce mai mult, valorile sunt individualizate. În Finlanda am observat deja cât de mult a afectat pandemia copiii și tinerii. Iar acum avem și umbrele războiului. Ele sunt chiar lângă granița voastră, în Ucraina. Sunt și în Peninsula Arabică. Putem spune că, după cel de-al Doilea Război Mondial, trăim din nou într-o perioadă în care amenințarea este prezentă zilnic în știri și în mass-media, iar acest lucru influențează cu siguranță starea de spirit a tinerilor.
Dacă trecem la tema leadershipului școlar, aș spune că sunt câteva idei centrale. Cred că toți liderii școlari sunt, în primul rând, lideri ai valorilor. Ei sunt cei care arată valorile școlii și dau direcția valorică a acesteia. Datoria noastră, ca directori, este să lucrăm între viziune și practică. Cineva oferă viziunea despre direcția în care trebuie să meargă educația, iar datoria noastră este să o punem în practică. Nu este întotdeauna ușor, dar este și un loc foarte interesant, la granița dintre viziunea asupra educației și munca de zi cu zi din educație.
În Finlanda vorbim foarte mult despre bunăstarea elevilor. Chiar dacă avem o educație foarte centrată pe copil, bunăstarea rămâne una dintre cele mai mari teme ale educației finlandeze de astăzi. Este menționată în multe locuri din curriculum. În Finlanda, bunăstarea nu înseamnă doar să organizăm activități extracurriculare, ci întrebarea reală este cum poate fiecare profesor, în propria clasă, să aibă grijă de bunăstarea elevilor și de o învățare plină de bucurie.
Un mesaj pe care îmi place să-l transmit și în România este acesta: chiar dacă analizați și comparați diferite sisteme educaționale, este foarte important să creați ceva unic, ceva al vostru. Nu puteți copia niciun sistem, nici măcar unul bun. Trebuie să inventați ceva propriu. Iar când faci ceva unic și al tău, acel lucru devine și sustenabil. Modelele copiate nu sunt sustenabile.
Directorii dau direcție, împărtășesc responsabilitatea și au încredere în colegii lor. Ei au grijă de dezvoltarea și bunăstarea profesorilor. Dar este foarte important ca și directorii să fie atenți la propriul lor nivel de bunăstare, pentru că aceasta este o muncă destul de solitară.
Și poate acesta este un mesaj pentru toți cei care lucrează în educație, dar cred că se potrivește foarte bine și în România: educația nu este o cursă de 100 de metri, ci mai degrabă un maraton. Dacă vrei să faci schimbări sustenabile, de durată, trebuie să accepți că nu se întâmplă într-un an, trei ani sau cinci ani. Este nevoie de mai mult timp.
Poate acesta a fost unul dintre mesajele mele către politicienii din țara voastră: dacă schimbați direcția educației la fiecare patru ani sau oricum foarte des, atunci școlile nu mai pot urma aceste schimbări, dacă direcțiile se modifică atât de rapid. Din 2019, de când am venit prima dată în România, nici nu mai țin minte câți miniștri ai educației ați avut în acești ani. Poate mai mult de șapte. Durata de viață a unui ministru al educației în România este undeva între șapte și unsprezece luni. Iar asta reprezintă o mare provocare pentru orice schimbare mai amplă și pentru construirea unor modele sustenabile.
În Finlanda credem foarte mult că, atunci când planificăm ceva bine, este aproape deja realizat. De aceea, planificarea este o parte foarte importantă a muncii școlare, la toate nivelurile, nu doar la nivelul directorului, ci și la nivelul profesorului. În administrația noastră există această idee că fiecare acțiune trebuie planificată cât mai bine posibil.
De fapt, nu îmi place foarte mult întrebarea „ce ar trebui să facem în educația românească?”. Am primit această întrebare de atât de multe ori, încât am încercat mereu să găsesc răspunsul potrivit, pentru că nu vreau să joc rolul acelui consilier extern, acel „besserwisser”, care vine și știe mai bine decât ceilalți. Nu este locul în care îmi place să mă aflu. Dar, desigur, după atât de mult timp petrecut aici, sunt unele lucruri pe care le observ.
Cred că există probleme și provocări generale în educația românească, iar cred că toată lumea, la toate nivelurile, recunoaște care sunt cele mai mari dintre ele. Dar când începem să vorbim despre acțiuni, cred că apare un fel de gol între recunoașterea problemelor și acțiune.
Există un lucru pe care noi l-am rezolvat în Finlanda: guvernul nu își asumă foarte mult spațiu în practicile educaționale. Principalul furnizor de educație este nivelul local, municipalitățile și birourile locale de educație. Am vorbit deja despre schimbarea permanentă a politicii. Acesta este un aspect. Un altul este construirea unei viziuni comune.
În Finlanda, munca privind viziunea și curriculumul se face de decenii. Și ceea ce putem spune că este foarte finlandez este faptul că directorii și profesorii au o voce foarte puternică atunci când construim această viziune națională asupra educației. Eu am activat mult timp în asociația directorilor, iar rolul asociațiilor de directori și de profesori în acest proces a fost foarte important. Administrația, la nivel guvernamental, era foarte mulțumită să aibă astfel de profesioniști implicați, pentru că astfel poți evita greșeala de a avea o viziune grozavă, fără nicio idee despre cum o pui în practică.
Am spus de multe ori, inclusiv în discuțiile cu reprezentanți ai Ministerului Educației din România, că aveți nevoie de o calificare pentru directori, una care să fie obligatorie înainte ca ei să înceapă efectiv activitatea. Cred că este nevoie și de o schimbare în formarea profesorilor, pentru că, din ceea ce am auzit discutând cu directorii de școli din România, aproape 99% dintre ei spun că formarea profesorilor este demodată. Ea trebuie să fie mai practică, nu atât de teoretică. Și dacă vreți să faceți schimbări, poate că acesta este unul dintre marile subiecte pentru viitor. Sper că cineva va fi dispus să accepte această provocare.
Dacă ne uităm la educația finlandeză, noi am făcut investiții foarte mari în educația specială și în consilierea școlară. Cred că educația specială este o problemă foarte importantă, pentru că și în România recunoașteți faptul că există elevi în clasă care au nevoie de servicii de educație specială și de profesori specializați. Știu că acest lucru este recunoscut și la voi, dar cred că la nivelul școlii există o lipsă a acestor profesioniști.
Și dacă aș avea ocazia să fiu dictatorul educației românești pentru o singură zi, m-aș gândi foarte atent la relația dintre legislație, curriculum și inspecție. Când pui totul în legislație, faci educația foarte rigidă sau, să spunem, foarte greu de schimbat, iar flexibilitatea nu mai este la nivelul la care ar trebui să fie. În ceea ce privește inspecția, organizată la nivel guvernamental, nu sunt sigur cât de multă informație nouă și valoroasă oferă școlilor, astfel încât ele să poată face lucrurile mai bine.
Înțeleg sistemul într-un fel, dar în alt fel nu îl înțeleg, pentru că noi am încheiat sistemul de inspecție în anii 1980, în același timp în care am reformat întregul sistem de formare inițială și continuă a profesorilor și directorilor. Aceste două lucruri au mers împreună: avem profesori și directori mai bine calificați, deci nu mai avem nevoie de inspecție. Aceste teme fac parte, de fapt, din același tip de schimbare.
Mai este un lucru pe care vreau să-l spun: bunele mele practici nu sunt bunele voastre practici. Uneori, aceste „bune practici” pe care le copiezi de la altcineva sunt puțin o formă de lene – nu ești dispus să creezi ceva al tău, ci te gândești că, pentru că altă școală are succes făcând lucrurile într-un anumit fel, poți lua același model. Dar nu funcționează așa. Trebuie întotdeauna să adaptezi aceste lucruri la propria ta școală.
Un lucru pe care profesorii din Finlanda îl respectă, în general, este faptul că directorul este acea persoană care stă în picioare, își asumă responsabilitatea, răspunde și are curaj. Pentru că, de multe ori, există diferite tipuri de atacuri: uneori vin din media, alteori din partea familiilor, alteori din partea administrației. Directorul este prima persoană care preia toate acestea asupra sa și încearcă să își protejeze școala și profesorii, pentru ca ei să își poată continua munca. Aceasta este poziția liderului: trebuie să fii cel care își protejează școala și organizația.
