Aura Stănculescu, consilier școlar și director al Centrului Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională, a explicat că este „nedrept” față de copii să nu fie lăsați „să fie așa cum sunt”. Aceasta a subliniat, în podcastul Salvați Copiii România, că „suntem prea dornici să îi băgăm în șabloane și să îi corectăm, să invalidăm ceea ce ei fac diferit de ceea ce așteptăm de la ei”, iar acest lucru ar putea duce „la pierderi la nivel personal”.
„Ar fi o nedreptate mare să nu-i lăsăm să fie ei așa cum sunt, în sensul de a le da voie să se exprime așa cum pot să o facă în mod natural. Suntem prea dornici să-i băgăm în șabloane și să-i corectăm, să invalidăm ceea ce ei fac diferit de ceea ce așteptăm de la ei”, a declarat Aura Stănculescu.
Consilierul școlar a precizat că felul copiilor de a gândi sau de a se comporta „poate să fie bun și poate să dea o perspectivă mai productivă”, chiar dacă este „diferit de modul în care noi vedem lucrurile”.
Aceasta a explicat că „e bine să vedem că sunt diferiți și să îi creștem cu diferențele astea”. Important este „să maximizăm tot ceea ce ei pot face”.
Ea a subliniat însă că acest proces este unul dificil. Este nevoie de un dialog „onest” între profesori și părinți: „Trebuie să știi tot parcursul lui [n. red. elevului]. Asta înseamnă să ai discuții oneste cu fiecare părinte. Onesitatea trebuie să fie de ambele părți. Tu, ca profesor, să manifești interes autentic de a-l cunoaște pe copil, iar tu, ca părinte, să livrezi școlii autentic și fără să ascunzi, fără să cosmetizezi, tot parcursul copilului”.
Redăm pe larg declarațiile Aurei Stănculescu pe acest subiect:
Moderator: Care credeți că e cea mai mare nedreptate pe care le-o facem copiilor în școală? Ați pune punctul pe una anume?
Aura Stănculescu: Ar fi o nedreptate mare să nu-i lăsăm să fie ei așa cum sunt, în sensul de a le da voie să se exprime așa cum pot să o facă în mod natural. Suntem prea dornici să-i băgăm în șabloane și să-i corectăm, să invalidăm ceea ce ei fac diferit de ceea ce așteptăm de la ei, fără să ne gândim că poate modul lor autentic și diferit de modul în care noi vedem lucrurile poate să fie bun și poate să dea o perspectivă mai productivă.
Dorința noastră de a-i avea pe toți la anumite standarde s-ar putea să ducă la niște pierderi la nivel personal și ei s-o resimtă ca atare și să aducă oarecare frustare sau tristețe. Și dificultatea în a se alinia la ceea ce noi cerem de la ei. E bine să vedem că sunt diferiți și să îi creștem cu diferențele astea, dar să maximizăm tot ceea ce ei pot face.
E foarte grea treaba asta. Înseamnă multă dăruire, înseamnă aplecare la fiecare copil. Trebuie să știi tot parcursul lui. Asta înseamnă să ai discuții oneste cu fiecare părinte. Onesitatea trebuie să fie de ambele părți. Tu, ca profesor, să manifești interes autentic de a-l cunoaște pe copil, iar tu, ca părinte, să livrezi școlii autentic și fără să ascunzi, fără să cosmetizezi tot parcursul copilului. Avem situații în care părțile păcălesc. Și atunci, dacă n-ai informația completă, nu poți să ajuți.
Moderator: Ce credeți că le spunem copiilor, fie că suntem profesori, fie că suntem părinți, crezând că îi încurajăm, dar de fapt noi îi descurajăm, îi rănim, îi oprim în a mai face lucruri?
Aura Stănculescu: Sunt părinți, dar și profesori care compară copii. Părinții îi compară cu frați mai mari sau mai mici: „uite, tu nu ești ca fratele” sau „ai putea să fii ca fratele, sora, verișorul, verișoara, vecinul, vecina”. În momentul acela l-am anulat pe copil.
Înseamă că el nu e bun. I-am transmis mesajul „Tu nu ești bun. Ar trebui să fii ca acela”. Adică „eu aș vrea un copil ca acela, nu cum ești tu”. Pentru copil. asta e o rană emoțională. O va duce greu. Cui va spune el treburile astea? Nici nu va știi să se exprime când e mic. Nu e bine alfabetizat emoțional la vârste mici. Încă n-a apucat să aibă această deprindere de a se exprima în cuvinte potrivite. Și atunci eu, ca părinte, trebuie să știu lucrul ăsta: nu-l compar.
Fiecare este diferit de ceilalți și are cu siguranță ceva bun. Trebuie să văd lucrul ăsta bun, să-l validez și să-l cresc de acolo spre altceva. Asta este o eroare pe care o fac și părinții și profesorii. Când dăm un test și comunicăm rezultatele tuturor în fața celorlalți și ne mai oprim la câte unul: „Vasilică, vai ce calificativ ai luat. Nu credeam că poți. Sunt dezamăgită”. Lucrul ăsta doare. Este expunere, umilire și feedback negativ adresat copilului direct. L-am anulat. În momentul ăla copilul ar vrea să facă o gaură în podea și să fie nevăzut. Nu ne dăm seama ce este în sufletul unui copil. Mai aflăm lucrurile astea pentru că vin și ne spun la cabinet.