Aura Stănculescu, consilier școlar și director al Centrului Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională, a explicat că este „nedrept” față de copii să nu fie lăsați „să fie așa cum sunt”. Aceasta a subliniat, în podcastul Salvați Copiii România, că „suntem prea dornici să îi băgăm în șabloane și să îi corectăm, să invalidăm ceea ce ei fac diferit de ceea ce așteptăm de la ei”, iar acest lucru ar putea duce „la pierderi la nivel personal”.
„Ar fi o nedreptate mare să nu-i lăsăm să fie ei așa cum sunt, în sensul de a le da voie să se exprime așa cum pot să o facă în mod natural. Suntem prea dornici să-i băgăm în șabloane și să-i corectăm, să invalidăm ceea ce ei fac diferit de ceea ce așteptăm de la ei”, a declarat Aura Stănculescu.
Consilierul școlar a precizat că felul copiilor de a gândi sau de a se comporta „poate să fie bun și poate să dea o perspectivă mai productivă”, chiar dacă este „diferit de modul în care noi vedem lucrurile”.
Aceasta a explicat că „e bine să vedem că sunt diferiți și să îi creștem cu diferențele astea”. Important este „să maximizăm tot ceea ce ei pot face”.
Ea a subliniat însă că acest proces este unul dificil. Este nevoie de un dialog „onest” între profesori și părinți: „Trebuie să știi tot parcursul lui [n. red. elevului]. Asta înseamnă să ai discuții oneste cu fiecare părinte. Onesitatea trebuie să fie de ambele părți. Tu, ca profesor, să manifești interes autentic de a-l cunoaște pe copil, iar tu, ca părinte, să livrezi școlii autentic și fără să ascunzi, fără să cosmetizezi, tot parcursul copilului”.
Redăm pe larg declarațiile Aurei Stănculescu pe acest subiect:
Moderator: Care credeți că e cea mai mare nedreptate pe care le-o facem copiilor în școală? Ați pune punctul pe una anume?
Aura Stănculescu: Ar fi o nedreptate mare să nu-i lăsăm să fie ei așa cum sunt, în sensul de a le da voie să se exprime așa cum pot să o facă în mod natural. Suntem prea dornici să-i băgăm în șabloane și să-i corectăm, să invalidăm ceea ce ei fac diferit de ceea ce așteptăm de la ei, fără să ne gândim că poate modul lor autentic și diferit de modul în care noi vedem lucrurile poate să fie bun și poate să dea o perspectivă mai productivă.
Dorința noastră de a-i avea pe toți la anumite standarde s-ar putea să ducă la niște pierderi la nivel personal și ei s-o resimtă ca atare și să aducă oarecare frustare sau tristețe. Și dificultatea în a se alinia la ceea ce noi cerem de la ei. E bine să vedem că sunt diferiți și să îi creștem cu diferențele astea, dar să maximizăm tot ceea ce ei pot face.
E foarte grea treaba asta. Înseamnă multă dăruire, înseamnă aplecare la fiecare copil. Trebuie să știi tot parcursul lui. Asta înseamnă să ai discuții oneste cu fiecare părinte. Onesitatea trebuie să fie de ambele părți. Tu, ca profesor, să manifești interes autentic de a-l cunoaște pe copil, iar tu, ca părinte, să livrezi școlii autentic și fără să ascunzi, fără să cosmetizezi tot parcursul copilului. Avem situații în care părțile păcălesc. Și atunci, dacă n-ai informația completă, nu poți să ajuți.
Moderator: Ce credeți că le spunem copiilor, fie că suntem profesori, fie că suntem părinți, crezând că îi încurajăm, dar de fapt noi îi descurajăm, îi rănim, îi oprim în a mai face lucruri?
Aura Stănculescu: Sunt părinți, dar și profesori care compară copii. Părinții îi compară cu frați mai mari sau mai mici: „uite, tu nu ești ca fratele” sau „ai putea să fii ca fratele, sora, verișorul, verișoara, vecinul, vecina”. În momentul acela l-am anulat pe copil.
Înseamă că el nu e bun. I-am transmis mesajul „Tu nu ești bun. Ar trebui să fii ca acela”. Adică „eu aș vrea un copil ca acela, nu cum ești tu”. Pentru copil. asta e o rană emoțională. O va duce greu. Cui va spune el treburile astea? Nici nu va știi să se exprime când e mic. Nu e bine alfabetizat emoțional la vârste mici. Încă n-a apucat să aibă această deprindere de a se exprima în cuvinte potrivite. Și atunci eu, ca părinte, trebuie să știu lucrul ăsta: nu-l compar.
Fiecare este diferit de ceilalți și are cu siguranță ceva bun. Trebuie să văd lucrul ăsta bun, să-l validez și să-l cresc de acolo spre altceva. Asta este o eroare pe care o fac și părinții și profesorii. Când dăm un test și comunicăm rezultatele tuturor în fața celorlalți și ne mai oprim la câte unul: „Vasilică, vai ce calificativ ai luat. Nu credeam că poți. Sunt dezamăgită”. Lucrul ăsta doare. Este expunere, umilire și feedback negativ adresat copilului direct. L-am anulat. În momentul ăla copilul ar vrea să facă o gaură în podea și să fie nevăzut. Nu ne dăm seama ce este în sufletul unui copil. Mai aflăm lucrurile astea pentru că vin și ne spun la cabinet.
7 comments
Fix cu aceste ideologi am ajuns aici.
Drepturi, norme libertine, laxitate etică și comportamentală.
Când duci un obiect la vopsitorie vrei să il lase așa cum era la început?
Încadrarea in șabloane, in reguli are un scop foarte clar in societate.
Ca unora nu le place e irelevant.
Ceilalți care au și aceste deprinderi vor reuși. Restul vor înființa ong uri care vor striga ca sunt discriminați.
Chiar si din articol se poate intelege ca un punct cheie este necesitatea unui dialog cu copilul si cu copilul.
Cred ca acesta este elementul care devine problematic in sistemul nostru.
Sunt copii care nu mai au cei 7 ani de acasa. Toti stiu ca au drepturi si iti raspuns invocand acest drepturile garantate de legislative uitand complet insa de obligatiile prevazute de aceeasi legislative. Sunt multi care nu mai respecta regulile: Ii spui sa predea telefonul -el il ascunde in pantaloni! Trebuie spus ca sunt si parinti care au acelas timp de comportament – sunt cei care initiaza ( ca au acest drept) petitie sa-l schimbe pe profesorul de la materia X, pentru ca e prea sever, le cere prea multe copiilor! Sunt acei parinti care atunci cand Dirigintele Ii spune elevei ca a veniti nepotrivit macheata si impbracata la clasa a v-a , suna Dirigintele sa intrebe ce a avut cu copilul!
Ce faci cu aceste situatii in care elevul si parintele deconsidera total Scoala?
Cum sunt ceea ce sunt? Ce inseamna asta? Asta nu invalideaza intregul sistem de educatie? Insasi ideea de educatie? Rolul acesteia? Daca un copil ii abuzeaza pe ceilalti si nu vrea sa invete, ci sa ii subjuge si manipuleze pe ceilalti? Ce facem? Il lasam sa fie ceea ce este? Daca este timid si nu intelege matematica, il lasam sa fie ceea ce este? Care mai este scopul consilierii la un consilier scolar? Problema cea mare este ca cei ajunsi mari nu stiu rolul educatiei si ce educatie trebuie data copiilor, si nici nu se da aceasta… Diferenta dintre un fruct de pe masa dumneavoastra si unul din padure tine de educatie. Diferenta dintre un cetatean bun si un barbar este de educatie…
Nu înțeleg de ce sa îi lăsăm așa cum sunt Atunci care este rolul scolii? Ei trebuie modelati, mai ales cei cu carente educaționale și sunt multi .Poate doamna e cam departe de școlile normale din Romania.43 de ani de experiență ,zilnic la catedra ma fac sa afirm aceste lucruri.Cu unii dintre elevi trebuie lucrat mult în materie de disciplină, respect.Da,trebuie sa respecte și niste jaloane ca noi toți căci trăim într-o societate cu norme,legi,regulamente.Aceasta libertate comportamentala este foarte nociva și nu va duce la o lume civilizata,normala,unde fiecare sa se simtă liber ,dar sa nu ii fie încălcate drepturile de către cei lăsați liberi,așa cum gândiți dumneavoastră.
Sper sa fie publicat acest comentariu,căci cele 4 anterioare nu au fost vizibile,nu știu din ce cauze.
Din noua această doamnă și aceeași perspectivă centrată aproape exclusiv pe relația adult–copil. Unde este sistemul în această „analiză”?
1. Nu standardele în sine sunt problema. Standardele devin o problemă când le folosim ca o măsură a valorii copilului sau atunci când presupunem că trebuie să le atingă toți copii în același timp și cu aceleași metode.
2. Nu, în nici un caz copiii nu pot fi „lăsați așa cum sunt”. Poate sa-i acceptăm așa cum sunt și să-i ajutăm să devină ceea ce pot deveni. Acceptatea și dezoltarea nu se exclud reciproc. Pentru dezvoltare copiii au nevoie de mai mult sau mai puțin sprijin.
3. „Diferența” nu este automat un avantaj. Pentru un copil cu dislexie, de exemplu, faptul că are anumite puncte forte nu anulează dificultatea reală de decodare. Copilul are dreptul atât la acceptare, cât și la intervenție eficientă, stimulare pentru atu-uri și compensare pentru dificultăți. Nu poate fi lăsat așa cum e.
4. Lipsește aproape complet perspectiva copilului asupra propriei dezvoltări. Profesorul și părintele apar ca principalii actori. Copilul apare mai degrabă ca obiect al acțiunii adulților decât ca participant activ la propria dezvoltare.
5. Există o tensiune între filosofia exprimată în discurs și modul în care un sistem birocratic (CMBRAE – CJRAE) ajunge să organizeze accesul la sprijin. Educația incluzivă nu înseamnă doar să recunoaștem că elevii sunt diferiți. Înseamnă să construim instituțiile astfel încât această diferență să poată fi luată efectiv în considerare. Doamna spune „copiii sunt diferiți”, dar sistemul îi obligă să parcurgă un traseu lung și rigid pentru a primi resursele de care au nevoie. Avem o problemă de coerență între principiul declarat și mecanismul administrativ care lasă mulți copii fără ajutor.
Din pacate are dreptate insa cineva nu vrea sa vada acest lucru – in Ro nu a existat vreodata reforma in invatamant ! Acum AI -ul va lua loc cu brio profesorilor si lucrurile se pot rezolva mai simplu.
misiunea școlii este să educe. să schimbe Omul dintr-o ființă educata basic (7 ani de acasă, dacă sunt interesați părinții) într-o ființă educata și utilă societății. deci, nu putem educa, pe bani publici, amatori de distracție, fun și egoism. in altă ordine de idei, dacă un profesor are 8-10 clase cu 25-30 de copii și are 1-2 ore pe săptămână cu ei, când să îi cunoască cum trebuie? așa… dacă ar fi clase cu 14-18 elevi, da. atunci poți avea asemenea discuție.