Uneori, conflictul dintre un profesor și un părinte începe cu o întrebare simplă: „De ce a primit copilul meu calificativul acesta?”, „De ce a fost certat?” sau „De ce nu mi-ați spus mai devreme?”. În spatele întrebării pot sta îngrijorarea, teama că elevul este nedreptățit, o experiență neplăcută povestită acasă sau, pur și simplu, o neînțelegere. Discuția se poate însă schimba repede: tonul crește, fiecare încearcă să-și apere poziția, iar copilul, cel pentru care ar trebui să existe parteneriatul, ajunge pe planul doi. Și aici e trist.
Conflictul nu înseamnă automat că profesorul și părintele nu pot colabora. Uneori, el arată că cei doi văd diferit o situație și că informațiile lor sunt incomplete. Un studiu calitativ despre colaborarea dintre educatoare și părinții copiilor aflați în situații vulnerabile a identificat câteva răspunsuri utile în astfel de momente: comunicarea promptă, înțelegerea empatică, ascultarea fără judecată și construirea încrederii. Cercetarea s-a bazat pe interviuri cu 16 profesori din patru grădinițe, așadar nu oferă o rețetă universală. Ea arată însă că felul în care este abordată neînțelegerea poate influența dacă relația se rupe sau devine mai solidă.
Primul pas este să înțelegem ce fel de conflict avem în față. Unele neînțelegeri privesc un fapt concret: o notă, o absență, o observație făcută elevului, o sancțiune sau modul în care s-a desfășurat o activitate. Altele țin de așteptări: părintele crede că profesorul ar trebui să intervină într-un anumit fel, iar profesorul consideră că responsabilitatea se împarte între școală, elev și familie. În anumite situații, dezacordul privește chiar rolurile fiecăruia: cât sprijin trebuie să ofere profesorul, ce îi revine părintelui și ce se poate cere realist copilului.
Această diferență dintre subiectul aparent și miza reală apare și în cercetare. Lake și Billingsley au analizat interviuri cu părinți, reprezentanți ai școlii și mediatori în cazuri din educația specială. Au identificat factori care pot amplifica un conflict, printre care perspectivele diferite asupra nevoilor copilului, comunicarea, încrederea, constrângerile școlii și percepția asupra puterii de decizie.
Fiind un studiu concentrat pe educația specială și pe situații ajunse în proceduri de apel, concluziile nu trebuie extinse automat la orice dispută școlară. Ele oferă totuși un reper important: un conflict care pare să fie despre o notă poate ascunde o temere mai profundă că elevul nu este înțeles sau sprijinit.
De aceea, cred că profesorul câștigă puțin dacă începe discuția prin a demonstra că părintele greșește. O replică precum „Nu este deloc așa” poate fi adevărată, dar spusă prea repede îi transmite celuilalt că nu va fi ascultat. E mai util să clarifice mai întâi ce anume îl îngrijorează pe părinte: „Înțeleg că situația v-a supărat. Ce anume vi s-a povestit acasă?” sau „Care este partea care vă îngrijorează cel mai mult?”. A asculta nu înseamnă a confirma automat acuzația și nici a renunța la propria evaluare. Înseamnă a afla ce a înțeles părintele, ce informații are și ce întrebare trebuie, de fapt, lămurită.
La fel de important mi se pare că este ca profesorul să vorbească despre fapte observabile, nu despre etichete. „În ultimele trei ore s-a ridicat de mai multe ori din bancă și a întrerupt explicațiile” oferă un punct de plecare pentru o discuție. „Este obraznic” sau „nu are educație” transformă comportamentul într-o judecată despre copil și face mai probabilă o reacție defensivă a părintelui. O formulare clară cuprinde situația, comportamentul observat, efectul asupra învățării și pasul următor. De exemplu: „Astăzi, în timpul lucrului individual, a vorbit de mai multe ori cu colegii și nu a terminat exercițiile. Aș vrea să vedem împreună ce l-ar ajuta să rămână concentrat și cum putem urmări dacă soluția funcționează.”
Profesorul ar trebui să facă loc și perspectivei familiei. Părintele poate observa acasă lucruri pe care școala nu le vede: oboseală, teamă, dificultăți de somn, tensiuni familiale sau o schimbare recentă în comportamentul copilului. Eu o fac. A cere acest context nu înseamnă a transforma întâlnirea într-o anchetă despre viața familiei. Înseamnă a recunoaște că nici profesorul, nici părintele nu dețin singuri imaginea completă. În același timp, explicațiile primite nu anulează automat regulile clasei sau responsabilitatea școlii de a asigura un mediu sigur pentru toți copiii.
O întâlnire bună are nevoie de un cadru simplu. Profesorul poate stabili de la început scopul discuției: „Aș vrea să lămurim ce s-a întâmplat și să stabilim ce facem mai departe pentru copil.” E bine să existe timp suficient, un spațiu în care conversația să nu fie auzită de alți părinți și, când subiectul este sensibil, participarea unei persoane din conducere sau a consilierului școlar. Dacă discuția pornește într-un moment nepotrivit, la ușa clasei, în pauză, în fața elevilor sau imediat după un incident, situație în care am fost pus și eu, profesorul poate spune calm: „Vreau să discutăm cu atenție, dar acum nu este un cadru potrivit. Haideți să stabilim o întâlnire.”
Această structură nu este doar o preferință de organizare. Vă rog să înțelegeți. Regulamentul-cadru din România prevede că situațiile concrete ale unui elev se discută individual, în prezența părintelui sau a reprezentantului legal al acelui elev; în ședințele generale se discută problemele colectivului, nu cazul particular al unui copil. Regulamentul mai stabilește, pentru situațiile conflictuale sesizate de părinte în care este implicat propriul copil, o cale care începe cu discuția amiabilă cu salariatul implicat, continuă, dacă problema nu se rezolvă, prin adresarea scrisă către conducerea școlii și poate ajunge ulterior la inspectorat. Pentru profesor, aceste prevederi sunt un motiv în plus să nu poarte discuții despre un elev în fața altor familii și să urmeze procedura școlii, în loc să gestioneze singur și informal o situație care a escaladat.
În timpul discuției, ajută să fie separate problema, persoana și soluția. Părintele poate fi nemulțumit de o decizie fără ca asta să însemne că îl consideră pe profesor un om rău. Profesorul poate considera comportamentul elevului inacceptabil fără să respingă copilul. Iar părintele poate cere o explicație fără ca profesorul să fie obligat să accepte orice cerere. Când aceste lucruri se amestecă, discuția devine personală: „Nu vă pasă de copilul meu”, „Vreți să mă învățați cum să-mi cresc copilul”, „Așa procedați mereu”. Un răspuns profesional readuce conversația la situația concretă: „Haideți să rămânem la ce s-a întâmplat marți și la ce putem face de acum înainte.”
O sinteză sistematică a 33 de studii despre întâlnirile profesor–părinte, realizate în 13 țări, arată cât de multe roluri ajung să îndeplinească profesorii în aceste conversații: informează, explică, evaluează, conduc discuția și încearcă uneori să reducă tensiunea sau să schimbe perspectiva interlocutorului. Autorii observă că întâlnirea tradițională rămâne adesea controlată de profesor și se desfășoară în „teritoriul” școlii, chiar dacă se vorbește tot mai mult despre parteneriat. O concluzie practică este că părintele nu trebuie să fie doar destinatarul unui verdict. E util să primească spațiu să formuleze ce a observat și să contribuie la un plan comun, fără ca discuția să renunțe la responsabilitatea profesională a cadrului didactic.
Planul comun trebuie să fie mic și verificabil. „O să încercăm să îmbunătățim situația” sună bine, dar nu spune ce face fiecare. Mai util este să se stabilească o acțiune concretă, cine o face și când se verifică efectul: profesorul notează timp de două săptămâni momentele în care apare dificultatea; părintele discută cu elevul despre rutina de pregătire; consilierul școlar oferă o întâlnire; apoi adulții revin asupra situației la o dată stabilită. Dacă problema privește învățarea, planul poate include un obiectiv realist și o modalitate de urmărire. Dacă privește comportamentul, poate stabili câteva reguli clare și aceleași consecințe previzibile la școală și acasă, în măsura în care acest lucru este potrivit.
Încrederea se construiește și înainte să apară conflictul. Un părinte care aude de la școală numai când copilul a greșit poate ajunge să creadă că profesorul îl vede doar prin prisma problemelor. Comunicarea periodică, echilibrată, în care apar și reușitele, și dificultățile, face ca un mesaj neplăcut să nu vină din senin.
______________
Despre autor: Profesorul pentru învățământ primar Petruț Rizea cunoscut în spațiul public pentru intervențiile sale pe teme de educație și sănătate mintală este profesor la Școala Gimnazială „Sfântul Calinic de la Cernica” și absolvent al Facultății de Psihologie din cadrul Universității din București.
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.