„Am observat foarte mult în spațiul public, în analiza acestei perioade o linie foarte fina de demarcație sau câteodată indistinct între ce este și ceea ce ar trebui să fie. Inclusiv când vorbim, de exemplu, despre responsabilizarea copiilor noștri, mai degrabă vorbim despre ceea ce ar trebui să fie pentru că ce este cert este că aceste săptămâni au pus o lumină, au proiectat o lumină și asupra punctelor tari și asupra punctelor slabe ale sistemului nostru de educație, scoțându-le în evidență mult mai mult decât poate se vedeau înainte”, spune Ciprian Fartușnic, cercetător în științele educației în cadrul conferinței naționale online „Școala pe net”.
Redăm analiza integrală a lui Ciprian Fartușnic:
„Un punct foarte slab pe care îl avem în momentul de față este autonomia în învățare. Încă de la clasa primară, dacă nu chiar din zona preșcolară, copiii încep să intre în logica asta „trebuie să-mi spună doamna ce trebuie să fac”. Lucrurile astea pot să funcționeze în momentul în care ești în contact direct cu copilul zi de zi, dar ajung să funcționeze ca niște bariere enorme în momentul în care copilul este acasă și tu nu mai ai decât niște mijloace virtuale de a fi în contact cu el. Dacă e să ne uităm la vocea profesorilor, vedem foarte mult invocată, aproape ca o surpriză, această lipsă de autonomie în învățare, de rigoare, de încadrare a unor reguli noi, cumva ignorându-se faptul că și pentru elevii noștri situația este una absolut inedită și de fapt ei nu prea au pe ce să construiască pentru că în general i-am învățat să fie, să asculte de sarcinile noastre de învățare, să facă totul pas cu pas, să depindă de noi, iar acum cumva ne mirăm de ce nu ei nu sunt capabili să ia decizii singuri sau să se organizeze mult mai mult decât o fac.
Aș vrea să pornesc de la sursa acestor lumini și umbre. Cred că sursa fundamentale este faptul că școlile nu au avut același start. Aș vrea să vă gândiți la o metaforă care spune: suntem într-o situație în care trebuie să ne reconstruim barca în plin ocean. Practic noi, în continuare trebuie să ajungem din punctul A în punctul B, dar dintr-o dată, în plină călătorie, trebuie să ne regândim complet modul în care noi ne deplasam pe ape și să înlocuim pânzele, poate cu un motor sau cu un alt „device”, ca să fim în ton cu conceptele de astăzi.
Nu este simplu, nu este simplu pentru nimeni, iar cel mai bine acest tablou poate fi înțeles dacă ne uităm un pic la exemplul pe care l-au dat în aceste zile școlile care aveau o experiența anterioară, făcuseră niște pași în direcția aceasta învățării online sau la distanță. Nu că erau vizionare, deci nu că au știut că va veni o vreme în care ne vom muta cu toată învățarea în spațiul online, ci pentru că au avut, poate, un context fericit.
Fie un director care a înțeles beneficiile acestei învățări online și le-a promovat în rândul organizației sale, fie școala a participat la un proiect de tipul Erasmus+ în care alături de colegii noștri din sisteme de educație internaționale au colaborat și au construit de fapt o astfel de platformă de învățare, fie pur și simplu școala avut suficiente resurse, inclusiv din partea autorităților locale pentru a construi o astfel de platformă de învățare. Și 5% din învățare dacă se petrecea pe o astfel de platforma asta era o experiență pe care s-a putut construi. Practic, nu s-a făcut decât să se inverseze raportul și la un moment dat să se ajungă la 100%, să se întâmple învățarea pe această platformă virtuală.
Dar nu am mai pierdut săptămâni întregi să facem conturi, să ne gândim care platformă ni se potrivește, pe care ne-o permitem, de ce trebuie fiecare să lucreze pe aceeași platformă și de ce nu e mai bine să lăsăm fiecare cadru didactic dintr-o școală să aleagă acele mijloace și acele platforme cu care se simte în largul său ș.a.m.d. Practic, aceste școli cu siguranță în momentul de față un avantaj pentru că ele au demonstrat cât de repede poți să te adaptezi și să construiești în momentul în care ai acest capăt de pod. În momentul în care ai condițiile de bază și în același timp ai și organizare bună la nivelul școlii. Ideal e să ai și un cel puțin un profesor care să aibă aceste rol de facilitator și de punct de sprijin pentru ceilalți colegi în explorarea funcționării funcționalităților unei astfel de platforme și, până la urmă, de sprijinire a profesorilor să folosească activ o astfel de platformă.
Din păcate, semnalul cel mai trist vine din partea școlilor care sunt în momentul de față situate în zone dezavantajate sau școlarizează un număr mare de copiii care provin din familii dezavantajate, sau copii în risc, pentru că acolo chiar dacă școala a reușit în ultimele săptămâni să recupereze acest handicap și să se organizeze, școala s-a lovit de problema lipsei de acces la instrumente și la condiții minimale de realizarea unei învățări online, care presupun acces la internet, care presupun un spațiu al tău de organizare și posibilitatea de a participa activ la interacțiunile sincron organizate de profesori.
Acolo este foarte important în momentul de față să ne concentrăm analizele și zona de sprijin pentru că, din punctul meu de vedere, ce am învățat în aceste două luni, nu putem scăpa, nu ne putem dezvăța de acest obicei de a arăta cu degetul și de a face reproșuri în condițiile în care până la urmă cel mai onest mod de a rezolva o problemă este să încerci s-o definești cât mai corect și să vezi că nu întîmplător multe dintre aceste școli au pornit de la zero, ca să nu spun de la o cifră negativă, și nu întâmplător aici trebuie să se concentreze în momentul de față cele mai multe arii de intervenție.
Știu că cifrele sunt controversate, se vorbește în mod oficial de 250.000 de copii care nu au acces la instrumente și la condiții minimale pentru a desfășura lecții online. Alte studii, inclusiv anchete în gospodării spun că această cifră este poate de trei ori mai mare, dar încă odată, apelul nostru este către o analiză cât mai riguroasă a nevoilor acestor școli pentru că nu vorbim doar despre ce poate să ofere școală, ci de ceea ce pot copiii și familiile să primească din ceea ce oferă școala.
Despre interacțiunea dintre elevi și profesori în mediul online, sincron sau asincron (au fost două concepte care în perioada asta au speriat pe foarte mulți, dar doar pe cei care nu au avut până la acest moment experiența platformelor online de învățare). Din fericire noi am avut un pic o zonă, un capăt de pod cum am spus și mai devreme, pentru că în final ni s-a întâmplat, am reușit să avem un program național de abilitare a profesorilor din primar și din gimnaziu în ceea ce privește aplicarea noului curriculum național.
O introducere în a înțelege care sunt noutățile programei, ce implicații au acestea pentru activitatea de zi cu zi la clasă, dar și pentru a înțelege un pic cadrul mai larg și anume legătura dintre ceea ce fac eu, dintre disciplina mea și niște competențe mai largi (în Legea educației sunt competențele cheie europene), pe care fiecare disciplină ar trebui să le urmărească.
Una dintre acestea este competența digitală și la cursurile de formare am văzut cu mirare cum foarte mulți profesori, cel puțin la gimnaziu, spuneau „păi cu asta am rezolvat că avem deja o disciplină de sine stătătoare, informatică și TIC, deci nu mai este în zona mea de interes să contribui la dezvoltarea aceste competențe”. De fapt povestea profilul absolventului și cu aceste competențe cheie este una foarte simplă: toate disciplinele trebuie să contribuie la toate competențele.
E adevărat la unele în mai mare măsură față de altele, în funcție de specificul disciplinei. Dar cel puțin competența digitală trebuie urmărită de fiecare disciplină în condițiile în care, chiar în programele școlare există foarte multe activități care presupun și instrumente sau apelul la noile tehnologii. Deci cu fiecare activitate pe care eu o organizez folosind aceste instrumente, dacă este o activitate cu sens, pot să dezvolt competențele digitale ale copiilor mei.
În momentul în care se întâmplă învățarea online, avem această provocare: pe ce construiesc? Pentru că eu nu pot să construiesc competențe cheie dacă eu nu le-am. Și atunci, în momentul în care am depășit un pic momentul acela de panică, „ce ne facem pentru că peste două zile nu-i mai avem pe copii față în față”, am observat că ușor, ușor profesorii au început să exploreze de multe ori singuri diferite strategii. Au descoperit foarte repede ca fiind un mediu relativ apropiat de ceea ce făceau la clasă aceste întâlniri față în față, dar de data asta virtuale, mediate de o platformă de gen Skype, ZOOM, s.a.m.d.
În schimb s-a ajuns la un exces, pentru că ceea ce nu se știe este că nu poți echivala o oră de „față în față”, clasic, cu o oră de online, de întâlnire sincron online, din foarte multe motive. Există nenumărate studii care arată cum se încarcă foarte mult creierul nostru în momentul în care nu este pe un teritoriu cunoscut.
Mai mult, profesorii nu au fost conștienți încă de la început că un „abuz” de lecții online în direct vine la pachet și cu o solicitare foarte mare de resurse. Ai nevoie de o conexiune bună la Internet și ai nevoie de un abonament care să-ți permită o astfel de conexiune, de asemenea ai nevoie de un spațiu în care să fie liniște, să poți să comunici în felul ăsta. Deci în multe, multe condiții. Or, cumva ele au fost luate ca fiind de la sine înțelese de către foarte mulți profesori, ceea ce evident că a creat nemulțumiri, frustrări și la un moment dat oboseală și chiar plictiseală din partea copiilor.
Există un articol al lui Doru Căstăian care explică din perspectiva unui profesor experiența aceasta a observării unei pante descendente în motivația pentru învățare pentru școala online. După ce, inițial toți copiii au fost extrem extrem de încântați că se întâmplă ceva altfel, avem o nouă școală altfel, în timp, în momentul în care nu au fost făcute aceste reglaje necesare între solicitările de tip sincron live, „la ora de trebuie să fii cu camera pornită, cu microfonul oprit cu excepția momentului în care eu ți-l deschid” și interacțiunile asincron, cele în care tu primești sarcini pe care le rezolvi în ritmul tău și tot acolo primești și feedback, ei, când toate lucrurile astea n-au fost foarte bine reglate, dintr-o dată s-a instalat această frustrare și poate chiar o tocire acelui interes inițial.
Cumva din mers unii profesori au început să facă reglaje pentru că și-au dat seama că indiferent de ceea ce le spune un director, apropo de cum monitorizăm ce facem noi cu copiii, are aceeași valoare un spațiu cât de simplu organizat, nu trebuie să fie o platformă foarte complexă de organizare, dar un spațiu în care să poți să dai sarcini, se poate da feedback pe produsele încărcate de copii, în comparație cu zeci zeci de ore în care copiii au fost prezenți și eventual și înregistrați, ca să fie totul cât mai clar.”
_________________________
Despre autor:
Ciprian Fartuşnic este cercetător ştiinţific principal gr 1 în științele educației. A fost director al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, iar de la desființarea acestuia face parte din Centrul Național pentru Politici și Evaluare în Educație. În prezent este cadru didactic asociat la Universitatea Bucureşti. Lucrează din 1998 în domeniul politicilor educaționale, în special cele privind categoriile de elevi în risc de excluziune.