„O judecată critică trebuie să fie personală, pentru că altfel nu e judecata ta și validă, pentru că trebuie să fie recunoscută și de către alții ca fiind o judecată justă. Întâi de toate, să ne convingem că am citit cu mare atenție opera asupra căreia emitem judecata, nu pe sărite, nu făcând zapping, încercând să înțelegem toate lucrurile mai puțin evidente la o primă lectură. Pentru o judecată critică, se recomandă aproape obligatoriu și o relectură a textului”, a răspuns profesorul Liviu Papadima, întrebat de un elev care este procesul de gândire dinainte de a emite o judecată critică asupra unei opere, la un eveniment online organizat de Asociația Profesorilor de Limbă și Literatură Română „Ioana Em. Petrescu” (ANPRO), de Ziua Națională a Lecturii.
Ce recomandă Liviu Papadima elevilor:
„O judecată critică trebuie să fie una deopotrivă personală și validă. Personală, pentru că altfel nu e judecata ta și validă, pentru că trebuie să fie recunoscută și de către alții ca fiind o judecată justă. Cum să împăcăm lucrurile acestea? Prin cunoaștere și prin reflecție.
Întâi de toate, facem acele lucruri simple, dar esențiale, să ne convingem că am citit cu mare atenție opera asupra căreia emitem în judecată, nu pe sărite, nu făcând zapping, încercând să înțelegem toate lucrurile mai puțin evidente la o primă lectură. Pentru o judecată critică, evident, se recomandă aproape obligatoriu și o relectură a textului cu pricina.
Să încercăm după aceea să ne articulăm impresiile, să încercăm să le punem într-o matrice logică, în așa fel încât să nu se bată cap în cap una cu alta și nivelul cel mai dificil de expertiză, să încercăm după aceea să ne confruntăm propriile opinii cu opiniile altor.
Acesta este, de pildă, rolul textelor critice și al lecturii textelor critice. Din păcate, adesea, școala face din frecventarea textelor critice un soi de lectură sacerdotală, nu știu cum să-i zic. Citești un text din critici, ca imediat să-l însușești, eventual să il înveți și pe de rost, să-l reproduci într-o ocazie în care ai fi solicitat.
Am avut la un moment dat următoarea experiență, la meditații, înainte de 90. Aveam o elevă la meditație cu care am discutat despre Răzvan și Vidra, piesa lui Hașdeu și mi-a scris un comentariu în care spunea că e o piesă care are o compoziție dramatică foarte bine închegată și eu am zis: Cu tot respectul față de Hașdeu, nu e un text dramatic puternic, e un text care seamănă mai degrabă cu o poveste dramatizată.
Aduceți-vă aminte, dacă ați citit cumva, că conflictul apare abia prin actul trei, o întâlnește pe Vidra ș.a.m.d. și fata a rămas foarte derutată și mi-a zis: Nu, că eu am citit ce am scris aici într-un critic și i-am spus: Da, se poate, dar nu cred că are dreptate. Rămâne să te gândești cine are dreptate, eu sau criticul. La care a avut moment de stupefacție și mi-a spus următorul lucru: Cum poate un critic să greșească? Da, normal, părerile criticilor sunt întotdeauna divergente, fiecare vrea să spună altceva decât confrații. Nu știu dacă e tocmai o greșeală, dar poate să fie în dezacord cu alte opinii. A adăugat după aceea altceva, la care chiar am pufnit: Dacă nu e adevărat ce scria, de ce a fost lăsat să publice?.”