Mult mai subtilă decât plagiatul, contribuția voluntară la publicații și conferințe prădătoare este o încălcare tot atât de gravă a normelor de integritate științifică. Mai subtilă, pentru că România, spre deosebire de plagiat, nu are o reglementare națională care să trateze în mod explicit revistele și conferințele prădătoare. Mai subtilă, pentru că plagiatul încalcă în mod direct imperativul categoric al onestității și respectului față de ceilalți (sens kantian). Constituie furt intenționat de proprietate intelectuală, comparabil cu falsificarea.
Utilizarea metodelor prădătoare în mod conștient este „recalificată” în neglijență sau complicitate indirectă. Nu fură nimeni de la nimeni direct, ci „doar” contribuie la frauda sistemică.
Și plagiatul și contribuția voluntară la publicații și conferințe prădătoare dăunează științei, dar în moduri diferite. Plagiatul distruge credibilitatea unei anumite lucrări și poate duce la o cascadă de retrageri (de exemplu, un articol plagiat citat de sute de ori). Utilizarea publicațiilor și conferințelor prădătoare poluează masiv literatura (mii de reviste, milioane de articole dubioase), risipește resurse și facilitează răspândirea științei „proaste” (de exemplu, în timpul pandemiei de COVID-19, au fost prezentate tratamente false la conferințe prădătoare). Conferințele prădătoare diluează schimbul științific autentic.
Plagiatul este adesea individual și detectabil. Publicațiile și conferințele prădătoare sunt un ecosistem criminal organizat care exploatează vulnerabilitățile structurale.
Plagiatul implică aproape întotdeauna intenție răuvoitoare. Utilizarea publicațiilor și conferințelor prădătoare poate fi naivă (de către un tânăr cercetător), dar și cinică, intenționată, cu bună știință (pentru a îmbunătăți un CV înainte de promovare), ceea ce echivalează cu o practică de cercetare discutabilă sau chiar cu o abatere gravă de la conduita etică dacă este utilizată pentru a înșela recenzorii. Un autor care, din ignoranță, ajunge într-o revistă prădătoare poate fi considerat victimă, chiar dacă această ignoranță este indicele prezenței un anumit grad de neglijență. Un autor care, însă, publică în mod regulat în aceste tipuri de publicații trece peste o linie etică clară. Nu mai este vorba de ignoranță, ci de o alegere conștientă de a ocoli standardele de calitate și integritate științifică. Motivațiile cel mai frecvent observate sunt presiunea cantitativă extremă, cursa pentru promovări în grad universitar și de cercetare/abilitări/poziții permanente/finanțare (un CV de 25 de articole în 4 ani este mai impresionant decât un CV de 6 articole în reviste reputate), perspectiva pe termen scurt, axată pe carieră (publicarea prădătoare „își face treaba” timp de 3-7 ani – timpul necesar pentru a obține o promovare sau a câștiga un concurs, frauda devenind evidentă abia mai târziu, când va fi examinat întregul portofoliu de carieră), calculul cinic cost/beneficiu (plătesc 400-1200 €, primesc un DOI în 15 zile, oricum nimeni nu citește articolul și îmi permite să validez proiectul).
Un astfel de comportament încalcă mai multe principii fundamentale ale eticii cercetării:
- Încălcarea integrității științifice: Publicarea într-o revistă fără o evaluare inter pares autentică echivalează cu prezentarea unor cunoștințe nevalidate ca fiind validate. Acest lucru contribuie la poluarea spațiului informației științifice.
- Complicitate activă cu un model prădător: Fiecare articol și fiecare APC (Taxă de procesare a articolelor) finanțează direct frauda: comitete editoriale false, indexare falsă, spam în masă și fabrici de maculatură.
- Înșelăciune instituțională și colegială: Autorul minte (prin omisiune sau acțiune) centrul său de cercetare, universitatea, finanțatorii și recenzorii atunci când își prezintă munca ca fiind contribuție legitimă la știință.
Autorul – cadru didactic universitar, cercetător, etc. – care alege în mod deliberat și repetat căi prădătoare nu este un „rebel antisistem” și nici un martir neînțeles al accesului deschis. Este un actor rațional, pe termen foarte scurt care își construiește sau salvează cariera individuală prin deteriorarea credibilității colective a cercetării. Etica lui se reduce la: „Atâta timp cât sistemul recompensează cantitatea în detrimentul calității și comisiile de etică academică precum și celelalte instanțe de verificare a integrității științifice nu sancționează o astfel de practică, voi juca jocul care dă roade cel mai repede”.
Iată de ce instituțiile ar trebui să depășească simpla creștere a gradului de conștientizare și să implementeze sancțiuni clare: excluderea acestor publicații din evaluări, reținerea creditelor sau solicitarea justificării. Simultan, reformarea stimulentelor (valorificarea calității, limitarea numărului de publicații numărate) va face această practică mai puțin „rațională”. Cercetarea merită mai mult decât publicațiile fantomă.
____
Despre autor
Stefan Bratosin este profesor universitar dr. clasa excepțională în media și comunicare la Universitatea Montpellier Paul Valéry. Deține titlul de Doctor Honoris Causa în științe sociale și este Profesor Honoris al mai multor universități. În prezent, este director al revistei științifice ESSACHESS și președinte al IARSIC.