“În cadrul schimbărilor profunde care au afectat România după 1989, universităţile au jucat în general un rol pozitiv, fiind în marea lor majoritate un factor de schimbare şi încurajând cultura civică”, scrie într-o opinie trimisă Edupedu.ro profesorul Radu Carp, directorul şcolii doctorale de Ştiinţe Politice de la Universitatea Bucureşti. Redăm textul integral:
“Universitatea din Bucureşti, asediul birocratico – populist
În cadrul schimbărilor profunde care au afectat România după 1989, universităţile au jucat în general un rol pozitiv, fiind în marea lor majoritate un factor de schimbare şi încurajând cultura civică. Desigur, cazurile de corupţie, de plagiat, de comportamente la limita legii, precum şi problema calităţii absolvenţilor şi a cursurilor predate ocupă prim-planul dezbaterilor publice deoarece introduc un element de spectacol. Munca susţinută a cadrelor didactice cu studenţii sau activitatea ce stă în spatele conferinţelor şi a publicaţiilor acestora este de multe ori nevăzută.
Este vina noastră, a celor care activăm în universităţile româneşti, că nu reuşim să punem în prim plan realizările, atâtea câte sunt. De multe ori, chiar noi preluăm fără discernământ agenda publică deja setată şi o prelungim prin intervenţiile noastre, pro sau contra. Este foarte uşor a cădea în capcana scoaterii în evidenţă a defectelor.
Din cauza unei agende publice setate parţial greşit de la bun început, sunt foarte puţini cei care au avut răbdarea să observe pericolele cu care se confruntă universităţile din România. Subfinanţarea nu este problema centrală a sistemului de învăţământ superior, aşa cum este de exemplu în cazul învăţământului şcolar şi gimnazial. Unele universităţi de top din România pot supravieţui – cu greu dar o pot face – oricăror presiuni financiare venite din partea unui guvern sau altul. Gradul de autonomie al universităţilor este în acest moment destul de ridicat dar desigur finanţarea de la bugetul de stat este în continuare principala resursă de venit. S-a ignorat multă vreme principala problemă a universităţilor din România, anume alocarea defectuoasă, prin mecanisme interne, a resurselor care deja există, din finanţarea de la buget, din taxe sau din servicii prestate terţilor. Nu s-a efectuat o analiză a performanţelor de management ale unei conduceri sau alta. Rectorii în general nu au fost aleşi pe baza performanţelor administrative sau a unui program managerial. Neexistând un filtru serios de evaluare a performanţelor şi programelor, treptat cei care au aspirat la cea mai înaltă demnitate executivă în universităţi şi-au promovat propria agendă, transformând alegerile într- o simplă cursă electorală, presărată cu promisiuni din ce în ce mai greu de realizat. Ȋntre timp, cadrele didactice au trebuit să se adapteze la birocraţia din ce în ce mai sufocantă a raportărilor, munca administrativă înlocuind treptat activitatea didactică. O instituţie birocratică, din care dezbaterea publică este absentă din lipsă de timp, devine foarte uşor pradă populismului. Oricând în acest climat pot apărea şi apar persoane care crează
dependenţe administrative, persoane care par a rezolva anumite situaţii dar în realitate nu fac
altceva decât ceea ce sunt obligate să facă potrivit legii.
Universitatea din Bucureşti a reuşit să se menţină departe de aceste evoluţii pentru o
perioadă mai lungă de timp. Prima universitate importantă în care mulţi profesori, ajunşi
birocraţi, s-au predat cu arme şi bagaje unui personaj care a creat dependenţe administrative şi
a promis, într-un mod populist, lupta „adevăraţilor universitari” cu „sistemul de conducere
corupt” a fost Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Aşa a ajuns Rector domnul Tudorel Toader. Reţeta succesului a inclus nu numai manipularea unei revolte, foarte justificată de altfel, împotriva „sistemului”, ci şi dezinformarea, dezbinarea facultăţilor prin practica discursului dublu, încurajarea unei tabere împotriva alteia, folosirea studenţilor prin
promisiuni populiste care nu pot fi (şi nici nu au fost) onorate.
Cei din Universitatea din Bucureşti am privit cu oarecare detaşare ce s-a întâmplat la
Iaşi. Puţine au fost vocile care au arătat ce s-a întâmplat cu adevărat la UAIC, care au fost
mecanismele cuceririi puterii (deoarece doar despre putere a fost vorba, nimic legat de
performanţă sau reforma universităţii). Această nepăsare relativă şi neimplicare are acum
consecinţe vizibile. Mulţi colegi din Universitatea din Bucureşti nu au luat poziţie de teamă ca
să nu fie acuzaţi că intră într-o dezbatere politică, din moment ce Tudorel Toader era simultan
Rector şi ministru asumat politic. Ȋn realitate, era vorba doar de construirea unor reţele de
putere care nu au nimic de-a face cu scena politică, ci doar cu satisfacerea unor ambiţii
personale.
Tentaţia populismului a reuşit însă să răzbată şi în Universitatea din Bucureşti.
Niciodată la alegerile pentru Rector la această universitate nu a existat atâta încercare de
manipulare, atâta dezinformare, atâtea informaţii false distribuite cu nonşalanţă. Ȋn urmă cu
câteva luni, mai mulţi colegi de la Facultatea de Ştiinţe Politice erau îngroziţi la ideea că un
candidat, domnul Marian Preda, urmează să ne suprime specializările şi să ne alipească
Facultăţii de Sociologie. Nu am luat în serios acest mesaj, spunând în glumă că ar fi ca şi cum
România ar fi alipită SUA, sunt multe avantaje din a fi „înghiţit” de un frate cu mai multe
resurse materiale, organizat impecabil. Ulterior am aflat că şi cei de la Facultatea de Jurnalism
au aceeaşi panică: Marian Preda îi va desfiinţa, spun unele voci. Cum să combaţi raţional
zvonuri de acest gen? Cine le răspândeşte realizează cât de mult rău face astfel întregii
comunităţi academice a Universităţii din Bucureşti?
Aveam să aflu ulterior, stupefiat de felul rapid şi temeinic în care se propagă zvonurile, că Marian Preda are în plan să dea afară oameni. Despre faptul că ar tăia salarii şi pensii nu se poate răspândi un zvon, totuşi – am fi la limita iraţionalului. Marian Preda a fost acuzat de orice este mai rău. Ideea este simplă: o minciună, cu cât este mai departe de adevăr, cu atât mai mult nimeni nu mai vrea să verifice dacă ar corespunde adevărului. S-a spus despre Marian Preda că a deturnat banii facultăţilor pentru a construi clădirea nouă a Rectoratului. Evident, aşa ceva nu era posibil, din moment ce nu a deţinut vreo poziţie în executivul Universităţii din Bucureşti. S-a lucrat pe ascuns, prin folosirea personalului administrativ împotriva lui Marian Preda, pe motiv că acesta ar dori „să dea afară”.
Studenţilor li s-a promis, în modul cel mai populist cu putinţă, reducerea sau eliminarea taxelor. Nu se ştie oare că taxele din universităţile româneşti nu acoperă nici pe departe costurile reale necesare educării unui student? Nu se ştie că universităţile de stat au practicat
în mod deliberat taxe mai mici pentru a elimina concurenţa neloială a universităţilor private
care ofereau taxe mici şi calitate pe măsură, strategie care a avut succes?
S-a ajuns într-un punct critic legat de soarta universităţilor din România. Pe de o parte, marea majoritate a personalului didactic se simte umilită în permanenţă de apariţia unor noi „standarde”, de anatema colectivă din spaţiul public, de lipsa unor spaţii adecvate de învăţământ, de marginalizarea socială. Pe de altă parte, din interior se face auzită vocea celor care pretind în mod fals că au o soluţie la toate problemele, că şi ei sunt la fel de revoltaţi, etc.
Este foarte uşor a cădea victimă unor astfel de manipulări atunci când nemulţumirea, absolut
reală, nu este ascultată la nivelul întregii societăţi.
Adevărul este că tentaţia populismului, a demagogiei, a folosirii unor reţele netransparente de putere la alegerile din universităţi a devenit în anul de graţie 2019 un risc la adresa siguranţei naţionale. Dorim să contribuim la acapararea completă a universităţilor de persoane care au o agendă de putere ce nu are nimic de-a face cu aspiraţiile celor chemaţi să le voteze, ci doar cu ambiţiile lor personale? Ori suntem capabili să facem alegeri raţionale, bazate pe biografia şi prestaţia candidaţilor, pe dorinţa lor de a lucra în slujba întregii comunităţi academice? România nu mai are multe redute care să îi ofere capacitatea de a supravieţui, de a nu cădea pradă tentaţiei democraţiilor iliberale. Universităţile au rămas o redută, nu singura dar poate cea mai greu de cucerit din exterior. Aceasta este explicaţia a ceea ce se întâmplă cu ocazia alegerilor de Rector la Universitatea din Bucureşti: o redută a democraţiei, a culturii civice, o instituţie prin care se transmite generaţiilor viitoare din ce se compune patrimoniul culturii naţionale, este supusă la un asalt puternic chiar din interior. Cei care stau acum pe margine din mediul universitar nu trebuie să aibă motive de satisfacţie ori să afirme că nu îi interesează ce se întâmplă: în lipsa unei solidarităţi reale şi a susţinerii principiilor democratice în acest moment, universităţile în care ei predau pot avea acelaşi nefericit destin (dacă nu l-au avut deja). Sper ca actuala situaţie din Universitatea din Bucureşti să fie înţeleasă, găsite remediile cele mai eficiente şi depăşită cu bine.”
Nota Redacţiei: Opiniile exprimate în acest articol aparţin exclusiv profesorului Radu Carp de la Universitatea Bucureşti.
FOTO: Radu Carp/Facebook.com