Când rostim cuvântul „educație”, gândul ne zboară automat – sau cel puțin așa ar fi firesc – la valorile umane fundamentale, la principii sănătoase și la libertate. Acea libertate profundă de a alege cine vrei să fii, de a înțelege lumea din jur și de a deveni imun la manipulare.
În realitate însă, educația unui copil este un ecosistem fragil, determinat de un factor intern
– copilul însuși, cu ritmul său de învățare, potențialul genetic, nevoile speciale, motivația și
reziliența sa – și de patru factori externi: părinții, cadrele didactice, societatea și Ministerul
Educației. Toți acești cinci piloni sunt strâns interdependenți. Când unul cedează, întregul eșafodaj se prăbușește. Să-i privim în față, fără fard.
- Copilul și părinții: Oglinzi sparte și procente dureroase
Relația primară dintre copil și familie este una de atașament și oglindire. Copilul preia
instinctiv modelele de comportament de acasă, dar, prin personalitatea și nevoile sale specifice, își „educă” la rândul lui părinții, obligându-i să își adapteze stilul parental.
Problema apare când privim eficiența acestui prim pilon. Majoritatea părinților încearcă să
ofere educație după propria putință și cunoștință. Cu toate acestea, doar un procent relativ mic reușește cu adevărat. De ce? Pentru că dragostea parentală, lipsită de repere clare și sufocată de presiunile zilnice, devine adesea neputincioasă în fața asaltului exterior.
- 2. Cadrele didactice: Lupta cu „trambulinele” sociale
Profesorii de astăzi duc o bătălie sisifică. Ei încearcă să promoveze modele valorice care,
în mod paradoxal, vin în contradicție flagrantă cu ceea ce societatea premiază la scenă deschisă. Mesajul subtil care ajunge la copii este că reușita în viață nu mai constă în educație, cunoaștere sau abilități profesionale solide.
Succesul actual pare a fi un amalgam bizar: un strop de inteligență emoțională speculativă
pus în mișcare de o trambulină socio-politică, bine ancorată în ierarhii de influență și poziții
subjugate. În acest peisaj, profesorul devine un don Quijote care se luptă cu morile de vânt ale imposturii.
- 3. Societatea: „Libertatea” de unică folosință
Societatea modernă a abdicat de la rolul de educator, mulțumindu-se cu cel de spectator.
Ea acordă copiilor o libertate totală în a-și achiziționa bagajul educațional direct de pe rețelele sociale. Valorile umane fundamentale sunt aplatizate până la orizontală, sub pretextul ecranat al devizei: „Suntem liberi să facem ce vrem!”. Copiii revendică această libertate în mod nelimitat. Însă, când aceste libertăți absolute se intersectează în comunitate, izbucnesc conflicte violente, deoarece liberul arbitru al fiecăruia a fost instruit egoist că „i se cuvine”. Societatea nu mai reglementează, ci doar selectează brut.
Aici se cască o fractură între generații care doare a naibii de rău. Ne întrebăm retoric de ce asistăm la un declin, dar refuzăm să vedem adevărul: societatea vrea superficialitate, imagine și rezultate instant. Căutăm produse de unică folosință, fără calitate, anduranță sau fiabilitate – iar copilul devine, din păcate, un astfel de produs. Ne indignăm la rezultatele testelor PISA, dar ignorăm cinic dacă acel elev are sau nu după ce să bea apă în școală sau acasă.
- 4. Ministerul: Reforma de pe o zi pe alta și acceptarea necalificării
Să vorbim însă și despre Minister. În ultimii 35 de ani, educația românească a fost condusă
de peste 30 de miniștri, incluzând interimatele. Fiecare a fost schimbat pentru că nu a reușit o reformă adevărată. Explicația e simplă: guvernele au avut în majoritatea cazurilor planuri doar pentru un an.
Unde s-a ivit un plan mai amplu, a intervenit nemijlocit următorul ministru care a spus: ”Nu așa!” … și a schimbat din nou planul.
Un vechi proverb chinezesc spune: „Dacă vrei să planifici pentru un an, plantează grâu;
dacă vrei un plan pe zece ani, plantează o livadă; iar dacă planifici pe viață, educă un copil.”
Educația funcționează pe termen lung și foarte lung. Un copil prins într-o reformă începută astăzi va demonstra productivitate abia peste 15-20 de ani. Ministerul însă vrea rezultate într-un an. Și pentru că realitatea nu se supune birocrației, ce face autoritatea? Se supără și taie finanțarea.
Sistemul seamănă perfect cu un melc aruncat în fântână: ziua urcă, iar noaptea, în loc să fie
ajutat, este împins înapoi. În tot acest timp, Ministerul acuză cadrele didactice de profesionalism scăzut. Întrebarea legitimă este: cine formează aceste cadre? Universitățile, desigur.
Atunci, ARACIS-ul ce păzește? Formatorii de formatori ce responsabilitate au?
Ați auzit vreodată de polițist necalificat? Dar de medic chirurg necalificat? De judecător
necalificat? Dar de militar necalificat? Cu siguranță nu. În schimb, de „profesor necalificat” am auzit cu toții.
Acest statut este legalizat, are mod de salarizare, încadrare și angajare. Cum este posibil ca
un domeniu declarat prioritate națională să accepte oameni fără calificare? Simplu: pentru că munca la catedră nu mai merită. A fost denigrată și împroșcată sistemic de clasa politică, de societate, de părinți și, în ultimă instanță, de copii. Iar calitatea lasă de dorit pentru că se acceptă. Sindromul lui „n-am găsit nicăieri de lucru, mă bag profesor o perioadă, să fac vechime” a virusat sistemul de sus în jos. Reformarea ar trebui să înceapă de la vârf, prin finanțare inteligentă și standarde ridicate.
Fără investiții cu cap, orice afacere dă faliment. Drept dovadă: rata de 45% a analfabetismului funcțional.
- Învățământul special: „Stația de reciclare” a sistemului
În tot acest vârtej, învățământul special ocupă un loc aparte, fiind privit adesea ca o
„căpușă utilă” sau ca un fel de stație de reciclare a educației. Acolo unde sistemul de masă nu mai poate sau nu mai vrea să gestioneze un copil, îl trimite către școlile speciale.
Aici se face muncă titanică de recuperare și reabilitare. Dar se întreabă cineva ce
continuitate există pentru acești copii cu CES (cerințe educaționale speciale) la maturitate?
Ce se întâmplă după ce absolvă o școală tehnică și își însușesc o meserie? Îi ajută statul sau comunitatea să își găsească un loc de muncă, să devină independenți și nu povară pentru societate? Vă las pe dumneavoastră, cititorii, să răspundeți.
Acești cinci factori interdependenți au intrat într-un cerc vicios, într-un vârtej accelerat
care înghite sistemul și revarsă rezultate amare. Soluția este extrem de greu de imaginat și aproape imposibil de implementat în climatul actual. Vaporul educației noastre este asemenea Titanicului. S-a ciocnit deja de mult prea multe aisberguri, iar faptele arată că este grav avariat. Însă, pe punte, colapsul nu se filmează. Fanfara Ministerului și a vectorilor de opinie continuă să cânte ode vesele despre eficientizare digitală, table inteligente și predare interactivă cu inteligență artificială, în timp ce nava se scufundă vertiginos.
Păcat. A fost un vapor frumos, dar cineva a vrut să meargă cu viteză maximă, ignorând
complet aisberg-ul realității și al legilor naturii umane cu limitele ei. Cine mai apucă, să apeleze la bărcile de salvare…
Repere legislative și teoretice:
- Cucoș, C. (2014) – Pedagogie, Editura Polirom, Iași.
- Gherguț, A. (2013) – Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, Iași.
- Păun, E. (2017) – Pedagogie. Provocări și dileme privind profesionalizarea carierei
didactice, Editura Polirom, Iași. - OECD (2023) – PISA 2022 Results (Volume I/II): Factsheets – Romania (Rapoartele
oficiale privind competențele elevilor). - Hotărâri și metodologii ARACIS privind evaluarea calității în învățământul superior
(pentru formarea formatorilor).
Foto: © Pojoslaw | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi, în contextul pandemiei Covid-19, oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil.