Sistemul educațional din România traversează o criză fără precedent. Situația este gravă, dar nu pare că i-ar păsa cu adevărat cuiva. Moralul cadrelor didactice este, probabil, la cel mai scăzut nivel din ultimele zeci de ani. Au existat și înainte situații incerte, dar, cel puțin în cazul unei minorități, speranța de mai bine o făcea să meargă mai departe. Niciunul dintre miniștrii ultimilor ani nu a reușit să implementeze o reformă care să aducă o îmbunătățire vizibilă a sistemului de învățământ. Însă, cel puțin la nivel de discurs, ni se transmitea că „sistemul educațional este o prioritate națională”.
În prezent, situația este diferită. Nimeni nu se mai străduiește să camufleze nepăsarea. Atacurile au fost directe, vizându-i atât pe profesori, cât și pe elevi. S-a tăiat ca în codru dintr-un sistem subfinanțat cronic. Bursele elevilor au dispărut, salariile profesorilor s-au micșorat, iar normele acestora au crescut. Ni s-a vânturat adesea minciuna conform căreia norma didactică ar fi crescut, însă venitul ar fi rămas constant. Cu alte cuvinte, profesorii doar ar munci mai mult pentru același salariu. Nu. În realitate, profesorii muncesc mai mult pentru o remunerație din ce în ce mai mică. Trebuie să fim primii care atrag atenția asupra faptului că toate acestea înseamnă, de fapt, o educație de slabă calitate.
Problema nu e reprezentată de reducerile bugetare în sine. Unii dintre noi chiar nu au nevoie să li se amintească că „nu mai sunt bani”. Înțelegem acest aspect și fără să ni se bată obrazul. Cunoaștem că istoria omenirii nu este aceea a unui progres liniar, iar crizele, de diferite tipuri, sunt periodice. Marea problemă constă în tonul și atitudinea sfidătoare a guvernanților. Totul pare o reglare de conturi, nicidecum un demers care solicită solidaritate națională.
Nimeni nu poate nega faptul că situația din învățământ este precară. Unii profesori sunt slab pregătiți, iar prioritățile multor elevi sunt cu totul altele decât cele educaționale. La aceasta se adaugă și numărul din ce în ce mai mare al părinților debusolați. Pentru că societatea e rezultatul sistemului educațional. „Cenușăreasa bugetară” nu avea cum să ofere altceva societății.
Însă există și excepții: elevi pasionați de cunoaștere, ale căror modele sunt altele decât cele livrate de trendurile de pe TikTok, profesori cu drag de meserie, care luminează clasele împreună cu elevii lor, părinți care luptă din răsputeri să înlocuiască lipsurile acute ale unui sistem care, pe plaiuri mioritice, pare defect din fabricație. Aceștia reprezintă locomotivele sistemului de învățământ, iar combustibilul lor a fost speranța de mai bine, iluzia că, în cele din urmă, educația va primi respectul cuvenit. Problema gravă este că elita politică se poziționează împotriva acelora care încă se străduiesc să gândească cu propria minte și să realizeze educație de calitate, în ciuda resurselor precare.
Cei care ar fi trebuit să ne reprezinte nu au făcut altceva decât să ne atace constant: atât pe profesori, cât și pe elevi. Profesorii nu ar fi decât niște leneși, iar elevii niște răsfățați, care s-au obișnuit să fie recompensați pentru puțin. Așadar, guvernanții s-au gândit că educația trebuie pusă la teasc: mai multe ore de predare, plata cu ora aproape în regim de gratuitate, clase supraaglomerate, tineri cu premii obținute la concursuri naționale și internaționale care nu primesc burse din partea statului, mimarea integrării elevilor cu cerințe educaționale speciale, în realitate, crasă nepăsare față de dramele acestora și ale familiilor lor.
Exemplele rupte din context sunt folosite ca muniție pentru discreditarea profesorilor. Niciun cuvânt despre plata dascălilor din sistemele după care tânjim, nicio referire la numărul profesorilor de sprijin din cadrul acestora sau la grija pe care statele le-o oferă tinerilor prin programe care la noi sunt promise doar în campanie electorală, precum „masa caldă”.
De unde provine această nepăsare cu iz de ură față de sistemul educațional? Care este scopul acestor atacuri? Când lovești sistematic în profesori și în elevi, nu „reformezi” educația, ci te asiguri că sistemul va sucomba.
Actuala clasă politică a reușit o performanță greu de egalat: aceea de a ne fura speranța. Nimeni nu mai crede că ceva ar putea fi salvat, că lucrurile ar putea merge, la un moment dat, spre mai bine. Dimpotrivă, dezastrul pare inevitabil. Iar faptul că de aproape două luni de zile nimeni nu își dorește preluarea portofoliului Educației este dovada clară a colapsului la care s-a ajuns, a politicii distructive îndreptate împotriva prezentului și viitorului țării.
Acest refuz de a prelua conducerea a ceea ce ar fi trebuit să fie unul dintre principalele motoare de dezvoltare ale țării este rezultatul direct al politicii educaționale distructive. Sârgul cu care s-a dat cu barda în sistemul de învățământ nu avea cum să nu producă consecințe, iar acesta este doar începutul. Neîncrederea profesorilor în ministerul care ar trebui să îi conducă a atins cote îngrijorătoare. Mai mult, actualul interimat demonstrează faptul că decidenții nu întrezăresc vreo ieșire la liman.
Ce au învățat profesorii din învățământul preuniversitar din experiențele recente? Că poziționările lor nu contează. Indiferent de legitimitatea criticilor, de evidențierea nedreptăților, de ieșirile în stradă, malaxorul contrareformist nu a putut fi oprit. Criticile la adresa măsurilor adoptate au fost interpretate drept închistare, incapacitate de adaptare la „spiritul vremurilor”.
De fapt, lucrurile sunt mult mai simple. Puterea de influență a profesorilor din preuniversitar este foarte mică, în ciuda numărului lor. De cele mai multe ori, aceștia nu fac parte din rețelele puterii. Sunt mulți și anonimi. O pradă ușoară pentru vânătorii de resurse bugetare.
Unii vor considera rândurile de față simple lamentări ale unui profesor care nu a avut alternativă și a ales învățământul ca simpla plasă de siguranță. Ale unuia care se plânge în loc să acționeze. E o posibilă cheie de interpretare, pe care nu îmi propun să o demontez.
Cu toate acestea, nu ar trebui ignorat faptul că, pentru „talpa” sistemului de învățământ preuniversitar, acesta pare asediat tocmai de cei care, în mod firesc, ar fi trebuit să-l apere de cataclism. Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte, în adevăratul sens al cuvântului, o prioritate națională a devenit o povară care, dacă s-ar putea, ar fi desființată cu totul.
__________________
Despre autor: Andrei Avram este profesor de Istorie, doctor în cadrul Școlii Doctorale a Facultății de Istorie din Universitatea din București, unde și-a susținut teza în 2019, publicată ulterior în 2021 sub titlul Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei. A debutat în învățământul preuniversitar în 2014, iar în cei 12 ani de activitate a predat atât la gimnaziu, cât și la liceu, în școli din sistemul public și privat. În prezent, este profesor titular la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București și profesor colaborator la Complexul Educațional Laude Reut.
Nota redacției: Opiniile din această analiză aparțin autorului și nu sunt în mod necesar și opiniile redacției.